Lucian Avramescu
M-am trezit dintr-un vis frumos. Se făcea că… Muţenia m-a îmbogăţit cu amintiri interșanjabile, care schimbă între ele personaje, împrumută viori una alteia, ca într-o orchestră care pregătește marele concert al trezirii la viaţă. Tolstoi se miră în jurnalul lui pentru visele care-l aduceau aievea în anii care-au fost.
Ies să trag în piept aerul rece și pur al nopţii de afară. Noaptea nu mai dă cu cremă de ghete geamurile mele, ci le testează în diluţii suave, pensula încearcă diafane culori care bat spre un gri subţire, aproape argintiu.
Pe larga terasă închisă, aseară, fetele mele, care și-au ales un bogat în cetină brad de Crăciun, au postat lanţuri de lumini și globuri. Toate clipesc din ochii lor care încolăcesc pădurea din casă, anunţând magice nopţi și zile de sărbătoare. Aici ar trebui să fie cald, dar nu mai am un slujbaș la centrala termică. Albe caloriferele, reci ca zăpada.
Mă întorc în odaia în care soba de teracotă ţine aprins jarul de aseară. Termometrul de perete arată 25 de grade, iar eu îmi privesc isprava de a monta un birou din sute de șuruburi, șurubele și complicate buzunare de sertare cu geometrie aproximativă. A venit prin curieratul care face azi cumpărăturile pentru noi, ambalat în cartoane. Desfăcându-l și privind maldărul de scânduri fără logică, Luciana, care și l-a comandat, nemulţumită fiind de biroul vechi Biedermeier, frumos ca o Europă veneţiană, a oftat dezamăgită. Giorgiana a spus că n-avem decât să-l depozităm în magazie sau să-l aruncăm, fiindcă înapoi nu ni-l mai primesc. Să căutăm un specialist, a încercat soluţia unei ultime speranţe, școlăriţa online. Am râs ca de o frumoasă năzbâtie. Unde să găsești, la Sângeru, așa ceva?
Așa se face că e primul an în care nu am contribuit la împodobirea bradului.
Am urmărit atent un caiet voluminos, trimis de fabricant, cu schiţe care se prefăceau că te învaţă să-l asamblezi iar fiecare fel de șurub avea o literă și o cifră pe cap. Primul gest a fost să-l arunc și să încep invers, scăpând de subansamblele mici, ghidat de instinct și de ingineria care mi-a mai rămas în cap. Am lucrat răbdător, meticulos și îndârjit o zi și jumătate. Ele au terminat de împodobit bradul. Eu am făcut din cioburi și nimicuri, din câlţii unei geometrii care mai mult te afundă în labirintul Minotaurului, fără firul salvator al Ariadnei, acel birou pe care fiica mea să şcolărească modern. Biroul, telefonul mobil și laptopul sunt manualele unui învăţământ aproximativ, modern și cu desăvârșire ineficient.
Într-una din cărţile mele de poezie, pe când gazetăream în București, am scris, cu dor de satul meu în care iată-mă-s revenit, o poezie care se chema leru-i ler și pe care o știu fiindcă a devenit un cântec pe disc al lui Socaciu:
în noaptea asta fără candelabre
când mor pe șine roţile de fier
să ascultăm, iubito, stins cum cântă
în satul meu copiii leru-i ler
i-aud acum la casa părintească
bătând în geam cu sorcove de ger
și nimeni nu mai iese să-i primească
și gem pereţii-n beznă, leru-i ler
în noaptea asta să tăcem o vreme
ţi-e teamă, știu, și nu pricepi ce-ţi cer
cum poate să îmi fie-atât de-aproape
un cântec de departe, leru-i ler.
Vor veni copiii în anul ăsta pandemic? Dacă vor colinda, vor cânta și sub ferestrele refăcutei case bătrânești care nu mai e pustie, prin ambiţia mea de a reasambla, din lacrimi, pasiuni și amintiri, trupul de piatră, cu adânci rădăcini, al neamului meu.
Vă doresc, minunaţi prieteni ai dialogului cu un mut, o zi care să fie mereu Ajun de Crăciun, mirosind a sărbătoare și a nemurire.
17 decembrie 2020, Sângeru