Giorgiana Radu
Așa spunea gânditorul Emil Cioran, căruia eticheta filosofiei nu-i cădea bine pe umerii vastei sale minți.
Dacă speranța există, merită să fim sclavii propriei existențe, îndrăznesc să spun eu. În lipsa ei, a speranței, am fi niște morți vii, am muri înainte de vreme. Suferința ne-ar asfixia până la pieire. Suportăm statutul sclaviei, dacă asta ne ajută să privim cu seninătate cerul, iar ziua de mâine să însemne bucurie și nu obișnuința malaxorului de frământări.
De câte ori n-am fost, nu suntem în buza prăpastiei de sine? De câte ori n-am căzut în deznădejdi și disperare? Care ar fi fost deznodământul, de nu exista această „virtute de sclavi”?
Conglomeratul acesta de trăiri, numit viață, reliefat ca o electrocardiogramă, e firesc să adune bune și rele, suișuri și coborâșuri, fericiri și nefericiri. Toate se completează. Toate și împreună ne ajută să deslușim tainele existenței. Diversitatea e cea care dă gust. Nu știi ce aromă au căpșunile dacă mănânci doar vișine. Ca să prețuiești fericirea, e musai nevoie de mângâierea aspră a nefericirii. Mai întâi e nevoie să cazi, pentru ca apoi să te ridici. Suferința și deznădejdea își găsesc alinarea – atunci când există putere – în speranță.
Deși pare simplu, uneori, cel mai greu e să găsești resorturile liantului spre biruință. E nevoie de forță interioară, mai mult decât de dorință. Ne putem considera învingători când conștientizăm cu adevărat speranța, când devine convingere și nu doar cuvânt perisabil. Atunci merită să fie „o virtute de sclavi”, iar noi, fericiți beneficiari.
