Autori: Ionuţ-Mihăiţă Ocoleanu,
Marius-Daniel Bojor
Fotografii: prof. Vasile Șoimaru

Am primit la redacţie, sub semnătura domnului Ionuţ-Mihăiţă OCOLEANU- cercetător al arhivelor militare despre Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă, președinte al Asociaţiei Memoriei „Cotul Donului 1942”, un amplu articol realizat alături de un grup de autori privind fostul Cimitir al eroilor din 1942 de la Cotul Donului, din cătunul Gromki, Raionul Volgograd, cu precizarea că în listele anexe care însoţesc articolul apar şi numele unor militari care au făcut parte din regimente din Ploieşti.Cum despre luptele din stepele de la Cotul Donului s- a vorbit, de- a alungul timpului, şi prin casele prahovenilor fiindcă au fost numeroase familiile care au dat tributul lor, am considerat că se cuvine să găzduim în paginile ziarului nostru rememorări ale aceastui moment de jertfă şi de sacrificiu al bravilor ostaşi români pentru neam şi ţara lor. Şi cum peste foarte puţine zile vom sărbători, la 1 Decembrie, ziua cea sfîntă a ţării, cu atât mai potrivită ni se pare o asemenea rememorare, mai ales pentru cei tineri.
Prezentăm în continuare două dări de seamă publicate în volumul publicat în 1998 cu titlul ”Preoţi în tranșee 1941-1944”, în care se raportează superiorilor despre activitatea pastorală din cadrul Regimentului 22 Infanterie și Regimentului 89 Infanterie de la Cotul Donului; dări de seamă scrise în luna octombrie şi noiembrie 1942, care fac referire la: cătunul Gromki, dimensiunile cimitirului despre care se face vorbire aici, cum era amenajat cimitirul din vecinătatea sătucului. Dările de seamă din continuare fac vorbire şi despre câţiva dintre ostașii români înmormântaţi acolo, ritualurile religioase şi militare care se desfăşurau în ceea ce privește soldaţii căzuţi, precum și la condiţiile generale de front de acolo:
„Regimentul 22 Infanterie
Serviciul Religios
Oficiul poștal militar nr. 121
Luna octombrie 1942

Dare de seamă asupra activităţii pastorale din Regimentul 22 Infanterie, pe octombrie, 1942

Ultimele zile ale lui septembrie conchid cu sfârșitul glorios al unei prime acţiuni ce i s-a încredinţat regimentului nostru, pe frontul situat între Kletskaja și Melo-Zogonskij, cuprinzând Melo-Kletskaja și înălţimea 135; iar începutul lui octombrie deschide zările unei alte frumoase acţiuni, tot atât de importantă, dar cu mult mai primejdioasă decât prima. Că-n vreme ce-n primul sector, atacul deznădăjduit al inamicului s-a izbit de rezistenţa eroică a trupelor germane, cu tălăzuiri de câteva zeci de kilometri, către începutul lui august, în sectorul încredinţat acum regimentului – ce se-ntinde din dreapta satului Raspopinskaia, cu înălţimile de 163,3 și 140 – vitejia prahovenilor din 7 Dorobanţi a fost greu încercată prin jertfirea a peste 200 de eroi, ofiţeri și soldaţi, în mai puţin de două săptămâni, din sfârșitul lui septembrie (16-30), apărând pas cu pas poziţia, cu mici retușări de ordin strategic.
În asemenea împrejurări, înspre seara zilei de 30 septembrie – când soarele, care mai avea ca două suliţi până-n asfinţit, își proiecta razele sale strălucitoare pe mormintele eroilor, ce străjuiesc cele 19 case ale satului Gromky, înconjurând albul crucilor cu nimb de aureolă divină (subl. n.–n.n.)- d-l colonel comandant, ofiţerii și trupa regimentului nostru pășesc cu toată hotărârea și cu nestrămutată încredere în ajutorul lui Dumnezeu pe calea strâmtă, anevoioasă și cu spini a datoriei, pentru a ocupa noua poziţie ce le-a fost ordonată.
Cu un strat de praf pe faţă, ridicat de viscolul pustiitor, mărșăluiesc pe batalioane, în cadenţă ostășească, iar siluetele lor încadrate în sclipiri de arme și baionete apar într-o impunătoare sobrietate, care strecoară în inima spectatorului razele luminoase ale victoriei. Ar fi însă un lux de ordin imaginativ, a se crede că frământarea gândurilor le mai acordă răgazul să-și mai îndrepte atenţia spre un amănunt de acest fel. Că altele sunt gândurile care preocupă acum mintea lor. Cei mai mulţi, cugetând la pierderile suferite de Regimentul 7 Dorobanţi în acest sector, purtaţi pe aripile gândurilor, se văd lângă soţiile lor iubite, mângâindu-și cu mâna pe frunte odraslele și, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, își încordează puterile pentru a depărta gândul sinistru al unei crude despărţiri. Mai puţini la număr sunt acei care, frământaţi de gânduri asemănătoare, privesc ajutorul lui Dumnezeu sub orizonturi evanghelice, așteptând răsplata veșnică și așezând grija familiei în paza Domnului.
Un procent, să zic, de 5%, care nu au avut timpul material să-și ajusteze stomacul pe cele 600 grame de pâine, nu se chinuiește cu asemenea gânduri înalte ce întrec puterea lor de înţelegere, ci fac opinie separată, interesându-se dacă pe noua poziţie vor mai fi lanuri de grâu ori de secară, ca ultim leac contra foamei; nici de apă nu se îngrijesc de când s-a inventat noua metodă a prăjitului în castron. Și aceștia nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu, că altfel de unde grâul și secara ?
În vreme ce trupa s-ar încadra în aceste trei categorii și, numai rar, câte unul s-ar mai gândi acum și la frigul nopţii, alte gânduri proiectează pe retina corpului ofiţeresc. Domnul colonel comandant, având în faţa ochilor configuraţia terenului întregii poziţii, face o ultimă revizuire și controlează dacă a rânduit la locuri vulnerabile, ofiţeri vigilenţi, probaţi în vârtejul luptelor celor mai aprige; plănuiește instalarea întregii reţele telefonice pentru a lua la timp măsurile dictate de împrejurări, în care ofiţerii și soldaţii privesc cu admiraţie capacitatea strategică a fiinţei sale, de care – pe dreptate – se mândresc; anticipează eventualele acţiuni ale inamicului, cât și prompta reacţie a trupei sale – căreia, urmărindu-i nemijlocit mișcările până-n amănunt, o apreciază și o predispune la acte de înalt eroism. Și, așa cum într-un film de cinematograf, continuitatea succintă a scenelor menţine atenţia încordată, d-l colonel comandant este mereu preocupat de alte probleme, la fel de importante: a pierderilor, muniţiilor, aprovizionărilor etc., etc.
Nici ofiţerii – care poartă pe umerii lor gradele răspunderii oamenilor de sub comandă – nu-și permit luxul de a se mai gândi la familii, când apărarea poziţiei pune-n joc nu numai viaţa, dar și onoarea lor. Având-o și ei în faţa ochilor, reflectează dacă locul postului de comandă a fost ales cu minuţiozitate; dacă nu mai trebuiesc mici modificări în instalarea companiilor, plutoanelor, grupelor sau în săparea șanţurilor și construirea adăposturilor etc.
Și, așa cum vara, din iuţeala trenului, privirea spintecă pământul în nenumărate fâșii împodobite cu grâu, porumb, secară, zarzavat, ori pomi roditori etc., prin faţa lor defilează fiecare porţiune a sectorului încredinţat, străjuită de ostașul ales anume, după aptitudinile sale fizice și războinice.
Cu greutatea cu care cutez a face menţiunea, s-ar putea găsi – rarissimus – câte 1%, care să fie absent de la aceste arzătoare frământări și, absorbit de bunurile pământești la agonisirea cărora s-a ostenit pe toate căile și cu multă trudă, în cariera sa de militar se îngrozește la ideea despărţirii de ele pentru vecie. Alergând după subterfugiul salvării, este preocupat cu formularea din timp a simptomelor pe care le va exprima, îmbrăcate în tot regretul fiinţei sale – pentru a-și crea o atmosferă – de a nu fi în situaţia să-și facă datoria până la capăt din motive de sănătate, justificându-și plecarea în moment oportun. Intră însă aici în plină funcţiune, conștiinţa medicului care, înarmat cu știinţa profesiunii sale, poate sesiza cu ușurinţă orice simulare. Justificarea revizuirii diagnosticului stabilit de el, la toate formaţiunile sanitare prin filiera cărora urmează să treacă pacientul, își găsește aplicarea numai în cazul când buna credinţă a acestuia ar fi suspectată.
Toate aceste gânduri ce-i însoţesc în calea datoriei sunt tot atât de apăsătoare pentru ei, ca și crucea Mântuitorului de pe drumul Golgotei. Dar, în vreme ce în calea Sa apare Simion Chirineanul, care-i ridică povara, în calea ostașilor noștri se reped avioane inamice “Rata”, care le alungă negura gândurilor cu iuţeala trăznetului unui bombardament ceva mai îndepărtat. La comandă, de o calmă sobrietate, a neînfricatului maior Oghină, trupa batalionului dispare ca prin farmec, făcându-se una cu pământul. Sub presiunea de groază a momentului, trăiesc cu toţii clipe de zguduitoare emoţii care se modelează însă diferit, potrivit cu temperamentul și structura sufletească a fiecăruia.
Unii își șterg sudorile de pe faţa palidă și-și fac aspre imputaţii că nu și-au ales locul cel mai ascuns și – întrucât nu au posibilitatea de a-l schimba – tremurând, își pun nădejdea în Dumnezeu. Alţii – în al căror fond sufletesc, grăuntele de muștar al credinţei își are rădăcini adânci – nu-și pierd cumpătul, ci fără a folosi strategia struţului, așezaţi cu faţa în sus, sunt gata să înfrunte cu seninătate, nu numai un iminent pericol, dar chiar să acţioneze în moment oportun. Cu o nepăsare demnă de relevat, privește pericolul, cea de-a treia categorie – care nu-și poate pierde vremea cu încordări ce depășesc cu mult firea lor, ci văzând că alarma dăinuiește, socotesc că întrebuinţează timpul cu mai mult folos dacă vor ronţăi câteva boabe prăjite până la completa lămurire a situaţiei.
Dacă și comandanţii lor trăiesc aceleași clipe de groază, apoi asupra lor ele nu se răsfrâng cu aceeași intensitate, întrucât grija ce o poartă de viaţa ostașilor nu le dă răgazul să se ocupe prea mult de persoana lor, ci cu toţii urmăresc mișcările avioanelor pentru a da la timp ordine scurte, spre a face faţă oricărui pericol – cu armamentul de care dispun – în condiţii optime. Termenul de mai sus se bucură de accepţiunea cunoscută în logică “totum pro pass”, de vreme ce s-ar putea întâmpla să mai fie câte unul care să se grijească mai mult de persoana sa, chinuit și acesta de propriile sale reproșuri că nu și-a ales loc bun; în nici un caz, nu și-ar găsi aici aplicaţia și reversul “pass pro totum”. Cu acest prim ordin, pericolul este înlăturat, că încetându-se orice mișcare, avioanele nu i-au observat. Acum au cale suficientă – până să sosească la destinaţie – pentru a-și depăna mai departe firul gândurilor de care sunt animaţi. Bazat pe interceptarea acestor frământări de ordin sufletesc a[le] fiilor mei duhovnicești, am urmărit cu asiduitate – în activitatea pastorală – întărirea credinţei în Dumnezeu, ea fiind pârghia cea mai puternică pe care se sprijină cele mai înalte acte de eroism, asigurând în același timp și tihnirea sufletească, după cuvintele Mântuitorului: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi și împovăraţi de greutăţi și eu vă voi odihni pe voi”. În acest scop, având în vedere că gestul exprimă un simţământ, simţământul o dorinţă, dorinţa celui mai mare ordin pentru cei mai mici, în ziua de 1 octombrie m-am și prezentat la postul de comandă regimentar pe front, unde, propunând să fac sfinţirea apei mici, propunerea a fost privită cu o vie satisfacţie. Mi-a crescut inima de bucurie când am văzut cum, urmând pilda d-lui colonel comandant, ostașii de toate gradele, ai categoriilor de mai sus, fără nici o deosebire, se închină în faţa sfintei cruci; atât cei din regiment, dar și cei din alte unităţi, cu adăposturile în aceste locuri. Bucuria mea nu a cunoscut margini la invitaţia insistentă a ostașilor de a mai sluji sf. apei mici în adăposturile lor, încă în două sectoare.
Stânjeniţi, pentru o scurtă durată, de mitralieratul unui raid inamic, până-n slujbă, am dat slavă lui Dumnezeu că nici unul n-a fost rănit. Botezând, rând pe rând, oamenii și adăposturile, am mai dat totuși peste câte unul care folosea timpul cu mai multă raţiune – mâncând grâu fiert, în adăpost – decât să ia parte la slujbă, unde s-ar putea întâmpla “Doamne ferește” chiar să fie rănit; fiind însă creștin face, cu o dexteritate caracteristică, semnul sf. cruci și o sărută, că poate să-i ajute și această osteneală la ceva, din moment ce și ceilalţi camarazi ai lui au făcut la fel, de ce tocmai el sa fie pricina de scandal.
Atitudinea, gestul, mimica, până și expresia feţei pe care o are ostașul când sărută sf. cruce, trădează gradul de credinţă de care el este pătruns. Nu am intenţia să acuz dacă și printre ofiţeri se observă câte unul care îndeplinește aceste acte de cult numai dintr-o oportunitate socială, scoasă și mai mult în evidenţă prin purtarea sa de totdeauna, cu excepţia momentelor de cumplită deznădejde, când aleargă la ele ca la un ultim subterfugiu de salvare. De aceea, dată fiind situaţia prielnică pentru scopul ce mi-am propus a urmări, am oficiat – după cum mi-au permis împrejurările – următoarele servicii divine: – 9 sfinţiri de apă mică; de 3 ori acatist; o dată vecernia; o dată parastas; am avut 83 de înmormântări, din care 49 în regiment, iar restul în alte unităţi ale diviziei (subl. n.–n.n.). În ziua de 18 octombrie s-a pus piatra de temelie a unei capele ortodoxe ce se va ridica în Gormki (subl. n.–n.n.) cu care prilej am scos în evidenţă însemnătatea deosebită pe care o prezintă acesta măreaţă fapta creștină. În ziua de 11 octombrie, oficiind sfinţirea apei, am vorbit ostașilor din garnizoană despre hrana sufletească. Nu am oficiat Sfânta Liturghie, nici botezuri, pentru motivul că apropierea de front nu ne-a permis; în schimb, am înfrumuseţat mormintele eroilor, supraveghind împrejmuirea cu piatra a cimitirului, de la intrare, până în colţul de est (subl. n.–n.n.). Mi-am făcut adăpost, când serviciul mi-a permis. Aceasta fiind activitatea pastorală, clădită pe fondul ancestral al ostașilor mei, îi privesc cu admiraţie pentru modul cum își fac datoria, rezistând neclintiţi pe o poziţie, fără să fi dat măcar un singur pas înapoi, sau să cadă vreunul prizonier. Aceasta nu se datorește hazardului, ci vigilenţei neobosite a d-lui colonel comandant, cât și modului cum subalternii domniei sale – ofiţerii și ostașii – înţeleg să-l secondeze. Nu pot încheia fără să evidenţiez și nevoile de ordin trupesc ce se fac simţite între ostași:
1. Temperatura scade tot mai mult, mai ales noaptea, și îmbrăcămintea este ușoară;
2. Raţia de pâine, insuficientă; iar regimul conservelor mărește numărul celor din infirmierie;
3. Întrunirea condiţiilor igienice nu se poate realiza, lipsind cu desăvârșire săpunul și fiind mereu în prima linie, s-au ivit paraziţi;
4. Faţă de timpul îndelungat petrecut într-o continua încordare, sa se ia masuri în timp util spre a se preîntâmpina o eventuală scădere a moralului.
Semnalarea este făcută din dorinţa de a se cunoaște situaţia reală, a se lua act de ea și măsuri în consecinţă; din punct de vedere evanghelic, însă, toate aceste lipsuri îmi urcă ostașii pe o treaptă și mai sus pe scara desăvârșirii creștine.
Confesorul regimentului,
Preot căpitan Veron Mușat”

(va urma)