Constantin Dumitru – Plopeni
Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului și sportului prahovean, cititorii având ocazia ca în fiecare sâmbătă să citească materiale „cu parfum de epocă” despre cei care au pus bazele fenomenului fotbalistic și ale sportului în judeţul nostru.
— Copil fiind admiram foarte mult timp idolii, mai bine spus „mardeiaşii” din oraş. Îi tratam cu privirea cu un sentiment de înaltă apreciere. Nu-mi imaginam pe atunci un lucru elementar, ca să ieşi în evidenţă într-un oraşel trebuie să ai puţin curaj şi ceva inteligenţă, adică, în total, viclenie.
Mergeam cu prietenii – „cei mici” – în zilele de salariu la uzină în faţa localului „Bolta Rece” şi asistam seara la diferite scene cu unii dintre aceşti golani care se băteau beţi. Plecam mereu dezamăgiţi. …..nu erau bătăile ca alea din filme. Rămăsesem blocaţi la „legenda”:
– „Era unul bun de bătuse singur toţi miliţienii din oraş, pe comandantul Ianc şi câţiva de pe la judeţ. După ce i-au tras un glonţ în stomac l-a învins în final un mare boxeor cu un croşeu în abdomen”.
Ne-am dus o parte dintre noi şi la proces când l-au judecat la tribunalul din Ploieşti. Povesteam „găştii” – văzusem „legenda”. Era un judocan – „Caijas”.
Mai târziu am aflat adevărul.
– „Îi şoptise – un tânăr securist – cum că câţiva miliţieni îi făcuse femeia „o traseistă”. Era o răzbunare şi atât.
Tot în acea perioadă se vorbea prin oraş:
– „E unul tare, îi zice Paul Scarlat – a bătut pe litoral un întreg restaurant”.
Devenisem – „cei mici” – copiii curioşi, vroiam să vedem „legenda”. Venea la diferite perioade de timp prin localitate, trăia prin Constanţa.
Ne-a impresionat când l-am văzut. Un mulatru înalt, putea fi confundat uşor cu un african. Îl urmăream.
Ne luam trei-patru câţi eram o singură bere şi stăteam seara cu orele prin cârciumă privindu-l cum joacă poker. El stătea mereu numai la separeu… iar grija noastră era să fie cârciuma plină.
Aşteptam – „marea lovitură”… n-am văzut-o.
Mai târziu am aflat cine era personajul:
– „Un şmecher – fiul unui fost comandant de miliţie din localitate şi care se ocupa cu traficul de substanţe şi materiale interzise. Era doar omul de legătură al tinerilor securişti. Îi aprovizionau cu marfă din port şi pleca încărcat la diferite perioade de timp. Atât”.
O adevărată „legendă” a micuţului orăşel a fost timp de aproape trei decenii şi pe care l-au cunoscut şi respectat toţi cei care au trecut pragul sălii de box şi nu numai, antrenorul „de legendă” – Ion Mihăilescu.
Născut în Ploieşti la 20 aprilie 1920, dar cu unul din părinţi de origine mahomedană, a fost cunoscut ca omul care pentru o cauză (pariuri) putea să-şi piardă şi viaţa în ring, cum a fost cazul după meciul de profesionişti de la Praga ’47. Boxeori români s-au deplasat la Festivalul Tineretului şi a întâlnit în ring pe Miutan Kankovszky. Cu mâna ruptă în runda a şasea a unui meci programat cu 12 reprize, nu a cedat dureri I şi luptător din fire n-a abandonat şi a luptat în continuare timp de şase reprize cu braţul rupt câştigând la final partida.
A fost campion naţional, atât la amatori – dar şi la profesionişti, unde puterea sa de luptă a fost bine cunoscută.
Din 31 mai 1948, în ţara noastră a fost desfiinţat boxul cât şi întreg sportul profesionist şi a vrut atunci să treacă oceanul pentru a-şi continua cariera profesionistă în America. Dorul de părinţi şi familia întorcându-l din drumul său şi a devenit de atunci antrenor. În anul 1953 a pornit la drum, la Plopeni, cu o echipă proaspăt înfiinţată, la cârma căreia a rămas, cu mici intermitenţe, vreme de peste două decenii, până a venit vremea pensiei.
L-am cunoscut dar nu-mi prea aduc aminte multe lucruri despre el, eram un copil şi în perioada cât am frecventat şi sala de box, îşi pregătea actele de pensionare. Am pierdut…
Raţionalizarea alimentelor de bază făcută prin ’82 şi cartelarea pâinii îi pusese „în gardă” pe tinerii securişti ce supravegheau „stabilimentul militar”. Eram „bombardaţi” în oraş cu multe ştiri, încercau să distragă atenţia. Informaţia venea către cei mulţi de sus în jos. Circulau multe zvonuri.
– „Se auzea că au fost omorâţi soldaţii ce făceau de gardă în depozit şi li s-au luat armamentul din dotare, că se fură copii şi erau date diferite exemple, niciodată nu spuneau două surse aceiaşi faptă… şi multe altele.
Totul se afla sub control dar se acumulase surescitare. Munceau în zonă circa 20 de mii de oameni care trebuiau ţinuţi în frâu. Fusese câteva contre sporadice. Se puseseră câteva lăzi de pâine „în capul” unor miliţieni. Am asistat la o asemenea scenă, a fost ceva penibil.
Trebuia scos în faţă urgent:
– „Un ţap ispăşitor” – cu nume mare.
Securiştii au pregătit totul cu mare atenţie. Cel ce-a picat în cursa lor, prea repede, a fost marele judoca din localitate, „legenda” – Ion Cernat.
În familie îi fusese introdus un figurant. A răbufnit sub imbold extern. Şi-a exprimat violent nemulţumirea, fiind împins spre raţia de pâine ce i se cuvenea. A fost mai întâi jignit şi după aceea terminat…
Aveam alte preocupări, eram navetist la liceu şi… ne tot povestea un coleg, era mai ciocolatiu:
– „Mă, e unul bun, îi zice ăştia Done – ţambal, stă în Plopeni sat”.
Copilărisem prin acele locuri şi aveam mulţi prieteni „smintiţi” prin localitate, însă p’ăsta nu-l ştiam.
M-am dus însoţit şi de un prieten să vedem „legenda”. Era un „prichindel” dar era spaima ţiganilor de pe întreaga vale a Slănicului.
Ne-am apropiat şi l-am întrebat care e secretul invincibilităţii sale, am primit un răspuns deosebit:
– „Căpăţâna”.
Am rămas surprinşi şi chiar miraţi:
– „Ăştia nu ştiu de frica unui cuţit, topor, ciomag sau coasă…. Dar dacă îl apuci dă piept şi îi dai cu căpăţâna în gură l-ai terminat. Pică jos şi dacă are 200 de kilograme. A doua oară îţi linge şi pantoful numai să nu-l mai loveşti. La români nu merge, mă bate şi-un copil, dar ţiganii te ocolesc dacă ştie că dai cu capul”.
Ce simplu, nu ştiam.
A trăit cu respect întreaga viaţă convieţuind cu ei în aceiaşi comună
– …„şi n-avea capu’ mare!” -.
Un om demn de respect şi stimat timp de peste patru decenii, o adevărată „legendă” a acestui micuţ orăşel a fost boxeorul Gheorghe (Gogu) Dumitrescu.
Îl admiram, „gaşca” – cei mici – ne povesteau bătrânii că era şi bun prieten cu „greul” – Ion Alexe, de care ştiam şi noi că s-a bătut George Foreman şi cu Teofilo Stevenson, campionii mondiali de la box.
„Nea Gogu” rezolvase pe atunci, o auzisem şi p’asta, fără şovăieli un conflict ce avusese loc pe un câmp cu nişte miliţieni.
Mai târziu l-am cunoscut, am stat mult timp la taină cu el, era un „dicţionar” al boxului românesc din perioada postbelică.
Ne plimbam într-o zi prin micuţul orăşel şi ne-am întâlnit şi cu doi „foşti miliţieni” care au activat mult timp în localitate. S-au salutat respectuos, chiar s-au şi pupat când s-au revăzut, iar replica de final a fost una demnă de ţinut minte.
Era cam şubred cu sănătatea, avea mari probleme:
– „Meritaţi şi câte doi pumni… dar nu vă mai văd bine. Firaţi… voi să fiţi, n-am avut dureri de şale după 300 de meciuri de box… câte am avut după ce m-aţi bătut voi ca nişte primitivi”.
Şi a început să-mi povestească şi ce s-a întâmplat în vremea aceea „pe câmpul de luptă”.
Erau vremuri în care miliţienii umblau în haită şi băteau cunoscute şi respectabile… „legende”.
