Luiza Rădulescu Pintilie
Când am scris, undeva prin august, că eu nu mă tem că nu se va găsi vaccinul împotriva coronavirusului, ci mai ales acela împotriva urii din oameni pe care a scos-o la lumină, îmi păstrasem încă speranţa că realitatea se va grăbi să mă contrazică. Încă nădăjduiam că răspunsul la pandemia care nu se dă învinsă, oricâte speranţe vin dinspre laboratoarele de cercetare şi previziunile astrologilor, cititori în creşteri şi descreşteri de planete, va fi dacă nu o… pandemie de iubire şi de solidaritate umană în faţa unui inamic comun, măcar una de toleranţă, de înţelegere, de empatie, venite din locul acela mare şi încăpător ce a fost dat, fără excepţie, fiecăruia dintre noi – sufletul omenesc – încât oricâte l-ar “otrăvi” tot să mai rămână un licăr de lumină care să nu ne abrutizeze cu totul.
Faptul că reiau aceste gânduri e dovada că realitatea continuă să-mi demonstreze că are mereu alte şi alte răspunsuri pregătite pentru întrebarea “Până când, până unde merge degradarea umană?” împingând mereu limitele ce par atinse şi accentuând durerosul adevăr că, oriunde găseşte fie şi cea mai subţire fisură în omenia ce ar trebui să nu-i lipsească niciunui om, răutatea îşi arată şi mai hidos, şi mai puternic, şi mai inacceptabil veninul. Încât continuă să mi se pară că mai ameninţătoare decât coronavirusul – revenit în întreaga lume cu forţe noi, potrivit statisticilor tot mai înspăimântătoare date publicităţii de la o zi la alta – e pandemia de venin care se insinuează tot mai adânc şi mai devastator în relaţiile dintre oameni! Oameni perfect egali în faţa acestei boli, care nu s-a sfiit să intre nici măcar pe securizatele porţi de la Casa Albă şi Downing Street, îmbolnăvindu-i pe preşedintele Americii, Donald Trump, şi pe premierul britanic Boris Johnson, care nu a făcut… discriminări între ţări mari şi mici, între şefi de state şi bătrâni din azile, între sisteme medicale performante şi cele pe care coronavirusul le găsise deja cu un picior în groapă, între tineri şi vârstnici, între femei şi bărbaţi, între oameni sănătoşi şi bolnavi care aveau deja deasupra capului sabia celor mai grave comorbidităţi. Altfel spus, nimeni nu e mai presus de coronavirus şi de aceea mă sperie şi mai mult nu numai atacurile sale, pe negândite, către oriunde şi oricine, nu numai duritatea luptei pe frontul medical, în care continuă să fie mult prea multe înfrângerile, ci intoleranţa, lipsa de solidaritate şi răutatea otrăvitoare ale combatanţilor care ar trebui să-şi fie primii aliaţi, dacă vor cu adevărat să fie învingători. Iar în faţa acestei ultime dureroase realităţi trebuie să recunoaştem că, oricâte păcate ar avea şi coronavirusul – “o doamnă care face rău”, cum l-a numit cu eleganţă Papa – oricât de neputincioase, depăşite şi, pe alocuri, ticăloase, s-ar dovedi autorităţile, vinovăţia ne aparţine în totalitate nouă, oamenilor, fără a-mi lua dreptul de a face prin aceasta fie şi mai mică generalizare. De altfel, recunosc că am tot amânat să revin asupra acestui subiect şi aş fi fost cu mult mai bucuroasă să-l pot abandona total. Dar există cel puţin două argumente – unul mai înveninat decât altul din punctul meu de vedere – care justifică rândurile pe care le citiţi. Cel dintâi ţine de amara constatare a unei tot mai nedrepte învinovăţiri a celor care s-au îmbolnăvit de coronavirus venită din partea unora dintre aceia care, din fericire-şi, Doamne ajută aşa să fie pe mai departe! – n-au trăit, ei sau cei dragi ai lor, spaima, durerea, incertitudinea unui asemenea diagnostic. Sigur, nu e o învinovăţire în piaţa publică! Nu li s-au lipit pancarte pe gardurile caselor sau pe uşile de la bloc! Dar se înmulţesc privirile chiorâşe, îndepărtările, tăcerile faţă de cei căzuţi deja victime coronavirusului, ca un soi de acuzare, ba şi de condamnare, care sapă tranşee din ce în ce mai adânci între prieteni, cunoscuţi, colegi, vecini şi rude chiar. Aşa încât, mulţi dintre cei care au avut coronavirus şi au ieşit învingători din această luptă ţin cât pot de ascuns “secretul”, temându-se să nu fie trecuţi, de cei în mijlocul cărora trăiesc sau muncesc, în rândul “ciumaţilor”! Deşi unii dintre ei au respectat toate regulile de prevenţie şi s-au expus cu mult mai puţin pericolului decât au făcut-o unii dintre aceia care par pregătiţi să-i pună la zid, chiar dacă asta înseamnă doar o aplecare, a neîncredere, dreapta-stânga, a capului! Iar când se mai adaugă şi un “Ştiu şi eu ?!” ,rostit cu voce fermă – aşa cum tocmai am auzit foarte recent într-un dialog pe această temă- actul de acuzare pare a fi fost deja semnat! Şi, o dată cu el, şi supremaţia celor care se plasează deasupra oricărui risc şi nu-mi rămâne decât să sper că Dumnezeu îi va ocroti! În virus nu am încredere că-i va ocoli! Însă dacă a existat un argument şi mai puternic de atât care să îmi dovedească pericolul real al pandemiei de înveninare, acesta a venit dinspre câteva comentarii care au însoţit trista ştire de acum câteva zile că şefa Unităţii de Primiri Urgenţe a Spitalului Judeţean din Ploieşti, medicul Violeta Tănase, a fost la rândul său diagnosticată cu coronavirus şi se află internată în departamentul de Terapie Intensivă.
A-ţi exprima, în doar câteva cuvinte, toată bucuria de a vedea pe cineva ajuns pe un pat de spital, ba încă şi mai mult, să laşi să se înţeleagă că bucuria ar fi cu atât mai mare să auzi de moartea unui om, iertaţi-mă, dar acest lucru e fără de putinţă de a fi calificat! Oricât rău ţi-ar fi făcut el, ca medic, şi tot sistemul medical românesc, hulit cel mai adesea în bloc! Am mai scris nu o dată şi repet: înţeleg perfect durerea, dezamăgirea şi revolta oricăruia dintre aceia care, ajunşi într-un spital sau altul, s-au lovit de indiferenţa, de neprofesionalismul, de batjocura unor medici, ale unor asistente, ale unor infirmiere, ale unor brancardieri. E de neacceptat şi de condamnat! Şi scriu asta cu toată convingerea venită din faptul că, la rândul meu, cel puţin o dată în viaţă am trăit, alături de tatăl meu, grav bolnav, un asemenea incalificabil episod, într-un mare spital bucureştean, privind ochi în ochi o somitate a lumii medicale la care ajunsesem cu toată încrederea în profesionalismul său dovedit. Asupra profesionalismului nu mi-a dat ocazia să mă conving, dar testul omeniei şi-al empatiei fără de care cred că niciun medic nu e medic adevărat l-a “căzut” prin cruzimea primelor cuvinte pe care ni le-a aruncat în faţă. Nu obiectivitatea evaluării medicale, nu rigoare, nu realism, ci cea mai evidentă formă de… neomenie, ca să mă opresc doar aici. Aşa că îi înţeleg perfect pe cei care au trecut prin situaţii asemănătoare. Dar de aici până la a te bucura că un medic e, la rândul său, răpus de boală şi a nu te sfii să te bucuri şi mai tare dorindu-ţi, fără prea multe ocolişuri, să îl vezi şi mort, asta e deja cu mult, mult prea mult. Şi nu am să invoc aici eroismul celor din linia I în lupta cu coronavirusul despre care s-a vorbit atât de mult, într-un entuziasm general, la începutul pandemiei! Dar fie şi doar creştineşte e fără de putinţă de a accepta atâta ură îndreptată împotriva unui om, a unui medic! Şi ştiu sigur că exemplul acesta nu e singular! Cunosc un medic excepţional, învinovăţit şi terfelit cu ură public în situaţia în care nu a putut dovedi că este Dumnezeu în faţa bolii pacientului pe care l-ar fi vrut, la rându-i, salvat cel puţin la fel de mult ca şi membrii familiei lui, iar când s-a dovedit că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă, ba şi mai mult, după cum au confirmat specialişti dintr-o mare clinică europeană, adresându-i felicitări colegului “desfiinţat” cu atâta venin, nimeni nu a mai spus nici măcar un cuvânt. Nu de apreciere, ci de recunoaştere a adevărului-adevărat: îşi dovedise încă o dată profesionalismul şi făcuse tot ceea ce îi stătuse în putinţă şi pentru acel pacient, cum face de altfel pentru toţi cei care ajung sub bisturiul său de chirurg şi inima sa de om adevărat.
În treacăt spun că nici medicii de la Viena nu l-au putut salva pe acel pacient! Fiindcă medicina şi medicii au încă limite. Nu doar la Ploieşti. Nu doar în România, ci oriunde în lumea aceasta mare. Ce dovadă mai bună şi mai actuală decât pandemia de coronavirus?! Sigur, în faţa suferinţei, în faţa unui dezastru, în faţa unui eveniment abătut neaşteptat peste viaţa noastră, bulversând-o, fiecare dintre noi reacţionează în felul său. Cu toate slăbiciunile şi vulnerabilităţile sale, cu toate înţelegerile şi neînţelegerile sale. Împietrind, prăbuşindu-se, urlând, acuzând, înlocuind luciditatea cu furia de moment. Şi, totuşi, mă întreb şi întreb: a-ţi freca mâinile de fericire cu gândul la moartea unui om, a unui medic, în câtă înveninare trebuie să-ţi fi transformat omenia?!?
Am început acest text reluând o idee care sperasem să nu mai fie de actualitate – cea a urii dintre noi, oamenii, mai ales în faţa unui necaz precum cel pe care îl tot trăim de multe luni şi nimeni nu ştie când s-ar putea sfârşi. Şi dacă se sfârşeşte… De aceea închei cu aceeaşi speranţă pe care o exprimasem şi atunci:
e cazul să ne amintim, cât mai des cu putinţă, dar mai ales înainte de a fi totuşi prea târziu, că iubirea îl face mai puternic pe orice om, iar ura îl ţine la pământ. Inclusiv în faţa coronavirusului! Care nici măcar nu şi-a pierdut din putere, după cum am tot aşteptat în ultimele luni! Dimpotrivă…
