Luiza Rădulescu Pintilie
Clinchetul unui clopoţel a anunţat, în chiar Ziua Mondială a Educaţiei, începerea unei lecţii cu totul speciale pentru elevi şi dascăli ai şcolilor şi grădiniţelor din comuna Aluniş.
În curtea şcolii „de centru”, purtătoare a numelui unui dăruit slujitor al şcolii – învăţătorul Gheorghe Costescu – sub un soare de octombrie care a dat sărbătorii o aură şi mai luminoasă, cu respectarea regulilor de distanţare socială, cincizeci de elevi de gimnaziu şi peste 20 de educatoare, învăţători şi profesori s-au regăsit în bucuria comună de a primi o importantă donaţie de carte pentru biblioteca şcolară, în cadrul unui proiect al cărui nume are în rezonanţa sa şi vechiul adevăr că educaţia este sufletul societăţii ce trece de la o generaţie la alta. De aici a şi pornit numele proiectului „Cărţile care leagă generaţii şi luminează destine” ,iniţiat şi realizat în comun de firma BES România din Ploieşti şi Societatea de Arte şi Fapte Frumoase – Martha Maria Mocanu, în fapt o dovadă a iubirii şi a respectului faţă de carte al celei care a dat viaţă unui asemenea valoros demers- demn de apreciat şi de urmat- Martha Maria Mocanu, insuflat în familie şi de mama sa, al cărei nume e legat de un vechi Anticariat ploieştean, al cărui prag l-au trecut în timp mulţi iubitori ai cuvântului tipărit.Poate şi de aceea nu puţine sunt proiectele prin care îşi îndreaptă susţinerea şi inima spre lumea şcolii, a artei, a culturii, în fapt spre locuri în care se poate aprinde o flacără care, prin educaţie, poate duce cu adevărat lumea mai departe.
De altfel, aşezată pe scaunul fiecărui copil, alături de un penar şi un pix, o carte pentru biblioteca personală a fost aceea care a deschis drumul spre sufletul şi mintea celor aflaţi încă la vremea în care pot descoperi că, aidoma oamenilor, şi cărţile se pot ivi în viaţa oricui atunci când are cea mai mare nevoie de ele. Iar ei chiar sunt la cea mai potrivită dintre vârstele întâlnirii cu cartea !Şi nu orice fel de carte, ci una care, la fel ca şi sutele de cărţi donate pentru a intra în patrimoniul bibliotecii şcolare- alături de jucării şi materiale pentru sălile de clasă- are exact această imensă valoare: aceea de a fi darul unor iubitori de carte, care şi-au modelat sub puterea ei propria personalitate, care şi-au găsit drumul în viaţă şi şi-au împlinit propriul destin. Ediţii rare, apărute la edituri de prestigiu, cărţi având înscrise semnături ale clasicilor literaturii române şi universale, dicţionare, antologii, cărţi legate în pânză, purtând pe primele lor pagini semnături ale celor care le-au deţinut şi au ales să le dăruiască, volume cu file îngălbenite sub trecerea timpului, unele tipărite chiar şi acum mai bine de o jumătate de secol, altele de dată mai recentă- toate, dar absolut toate păstrează sub coperta lor atâtea visuri câţi cititori, din diverse generaţii, au avut până acum şi sunt pregătite să adauge visurile celor care vor continua să le deschidă. De altfel, continuând mesajul de mulţumire şi de recunoştinţă al directorului şcolii, profesoara Maria Dumitru, pentru darul primit într-o zi atât de specială, cea a sărbătoririi educaţiei, de „şcoala mea”- aşa cum, cu o sinceritate şi o căldură care se simt în fiecare cuvânt, îi place să numească locul în care îşi onorează menirea de dascăl alături de colegii săi, eleva Ana Maria Stroe, din clasa a VII-a, şi-a mărturisit, în numele ei şi al colegilor săi, emoţia întâlnirii cu cartea. Apoi, ascultându-le recitând pe surorile Maria şi Cristina Popa, din clasele a V-a şi a VI-a, despre cărţi şi urmărindu-le trăirea ce a însoţit fiecare cuvânt mi s-a părut că am sub priviri cea mai frumoasă dovadă că într-adevăr cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii fiindcă acolo, în paginile lor, e aşezată oglinda care îl ajută pe fiecare să vadă ce are deja înlăuntrul său, dar şi să-şi închipuie orizontul spre care se poate îndrepta spre a-şi împlini visul. Iar când un copil de clasa a V-a, cum este Daria Grigoruţă, cântă, îmbrăcată într-un splendid costum popular, înălţător şi pătrunzâtor până la ultima fibră sufletească, despre oameni, dar şi despre pământul ţării sale, atunci imaginea unui viitor care prin ei ne aparţine şi nouă, tuturor, are deja un contur ceva mai senin, ceva mai dătător de încredere.
Şi, spunând, la rându-mi, câteva cuvinte, în faţa unor copii care m-au impresionat, de la primul până la ultimul, prin felul plin de respect şi de bună creştere în care au trăit fiecare clipă a sărbătorii la care erau parte, onorând-o de la simplul fapt de a veni îmbrăcaţi frumos,în cămăşi albe şi până la ultima clipă de maximă atenţie, netulburată de nicio foială copilărească şi mai ales grija cu care au păstrat, aproape ocrotitor, darurile primite, am avut încă o dată în plus încredinţarea că ne putem lega speranţa în aşteptate schimbări în bine exact de generaţia care se află acum în bănci. Aşa cum, privindu-le cu atenţie profesorii, urmărindu-le lumina din ochii rămaşi în afara măştilor care le acopereau chipul, mi-am luat îngăduinţa de a crede-aşa cum am şi spus de fapt- că acolo, într-o şcoală pe care unii ar fi tentaţi să o creadă „de ţară”, se păstrează încă vie flacăra dascălului care îşi ştie menirea şi împrumută din lumina ei şi elevului pe care îl primeşte spre atât de nobilă şlefuire, făcându-l egalul elevilor din oricare şcoală mare, din orice oraş. Cum şi eu, cea care m-am recunoscut în fiecare dintre copiii alături de care am fost privilegiată să mă aflu, am fost cândva elevă a unei asemenea şcoli, în băncile căreia cărţile şi dascălii mi-au trasat şi mi-au luminat destinul.Şi dacă un dascăl plecat, după o viaţă de slujire a şcolii , la pensie, precum învăţătorul Gheorghe Manole s-a întors să le fie alături colegilor săi şi elevilor, dacă un inspector şcolar, acum director de şcoală , precum profesorul Leonard Coţac, de la Liceul Tehnologic Administrativ şi de Servicii “Victor Slăvescu”, a fost la rându-i prezent, devine pentru mine încă o dovadă a ceea ce cred de multă vreme: şcolile nu sunt şi nu trebuie să fie înălţătoare prin zidurile lor, ci prin dăruirea acelora care îşi onorează menirea de oameni ai şcolii.
Iar lecţia aceasta e scrisă şi între paginile cărţilor care, legând generaţii, depăşesc de fapt graniţa unui lăudabil proiect pentru care iniţiatorii ei merită mai mult decât felicitări şi pot lumina cu adevărat destine. Ale celor cincizeci de elevi pe care am fost onorată să îi privesc atât de aproape şi, prin ei, ale întregii generaţii căreia îi aparţin,între care se regăsesc, cu siguranţă, şi viitori dascăli.
