Luiza Rădulescu Pintilie
Nu am niciun dubiu: pandemia de coronavirus s-a înstăpânit adânc în vieţile noastre, trecând deja prea mult dincolo de graniţa medicală! Şi fără a contesta nimic din ceea ce înseamnă obligaţia prudenţei şi a responsabilităţii de a limita la maximum forţele unui virus căruia nu i s-a descoperit încă antidotul – şi nici nu se ştie cât de eficient se va dovedi când şi dacă va fi descoperit – pe care o avem fiecare dintre noi şi toţi laolaltă, nu mă sfiesc să recunosc că greu îmi vor putea fi şterse din minte, din logica şi justeţea înţelegerii şi a acceptării că suntem în continuare sub autoritatea unor măsuri restrictive care trebuie respectate, câteva imagini surprinse fugar în cea dintâi zi a noului an şcolar.
Fiindcă de la ideea pretins reformatoare, de acum mai bine de 15 ani, de a declara ilegale tradiţionalele coroniţe pentru premianţi – cu rădăcini în Grecia Antică, atunci când câştigătorii olimpiadelor erau încununaţi cu lauri – argumentându-se ierarhiile şi discriminările pe care, chipurile, le-ar putea institui împletiturile parfumate aşezate pe frunţile celor cu adevărat merituoşi şi înlocuirea lor cu diplome împărţite cu generozitate, câteodată chiar şi în ordine alfabetică, de la primul până la cel din urmă elev al clasei, ca să se simtă cu toţii egali, nu credeam să mai trăiesc, oricât de justificată ar fi, tristeţea “ruperii” altui simbol din ceea ce a însemnat dintotdeauna imaginea începutului de an şcolar, sub semnul interzicerii lui de teama coronavirusului strecurat între petale, frunze şi miresme: un simplu buchet cu flori! Şi mă grăbesc să adaug: nu buchetele ostentative, mai mari decât fetiţa ori băieţelul de clasa I, nu aranjamentele făcute la florării de lux, lăsându-le la vedere eticheta încât să se înţeleagă dintr-o privire că nu sunt cumpărate dintr-un magazinaş de cartier, de la piaţă ori de la colţul străzii, nu coşurile abia cărate de părinţii desemnaţi să le ofere “în numele clasei”! Nu, nu şi iar nu ! Mă refer la buchetul ce adună nu atât câteva flori, ci toată bucuria şi emoţia copilului care îl strange cu mâna tremurândă aşteptând să îl ofere celei dintâi învăţătoare. Ori dirigintei de care i-a fost dor. Profesoarei ale cărei ore îi deschid cele mai frumoase ferestre spre lume şi spre propria inimă! Primele tufănele înflorite în grădină.Trandafirii cumpăraţi de la piaţă şi împachetaţi cu grijă de mama ori bunica. Buchetul luat direct din florărie, alegându-l nu ca să impresioneze, ci ca să poarte toată trăirea unor momente unice. Fiindcă eu cred că există flori de început de an şcolar! E adevărat că le cheamă la fel ca în orice altă zi: crini, garoafe, crizanteme, lisianthus, orhidee, trandafiri, anemone şi în multe , multe alte feluri ! Dar în prima zi de şcoală devin altfel decât în oricare alta, fiindcă împrumută trăirile unice ale celor care le oferă. Şi nu ezit să adaug că şi ale multora dintre cele care le primesc. Nu mă prefac că nu ştiu că există educatoare, învăţătoare şi profesoare care sortează braţurile de flori primite încă de când le aşază în maşina cu care le duc acasă! Că îşi exclamă uimirea chiar din momentul în care primesc buchetul pe care îl consideră cu adevărat valoros, aşezându-l în partea cealaltă a catedrei, măcar un pic mai departe de cele… obişnuite. Că împart din buchete în faţa celor care le-au adus, fiindcă au destule la fel, nevăzând lacrimile abia oprite ale celor care le dăruiseră! Dar nici nu pot să nu mă bucur că, aşa cum există o sinceritate a dăruirii cu sufletul, există şi una de a primi tot cu sufletul, şi cum floarea – fie şi uşor ofilită – tot parfumează mânuţa copilului care o întinde, ca pe o ofrandă, învăţătoarei sale, aceeaşi floare înmiresmează şi sufletul dascălului adevărat, care ştie să vadă şi arată că vede toată splendoarea gestului ce îi este adresat. Şi din fericire există încă asemenea dascăli! Iar lecţia aceasta e, poate, cea dintâi pe care o predau elevilor lor fiindcă, în mod cert, prima zi de şcoală – cu tot ceea ce înseamnă ea – se uită greu, iar uneori – niciodată. Ba, cred chiar, că lecţia aceasta rămâne pentru o viaţă, fiindcă un copil care oferă cu bucurie câteva flori învăţătoarei – mai ales dacă este ajutat să înţeleagă semnificaţia gestului său – va oferi la fel mai târziu mamei sau bunicii sale, iubitei dintr-o zi, soţiei.
Buchetul acesta, din flori cu totul şi cu totul speciale exact în simplitatea lor, dar cu atât mai frumoase şi mai de preţ, a fost interzis pe 14 septembrie 2020! Şi dacă înţeleg, în contextul pandemiei de coronavirus, toată justeţea anulării ceremoniilor de deschidere a anului şcolar, a organizării careului din curtea şcolii, ba chiar şi a gestului oferirii de flori, tot nu pot să nu recunosc că pe acesta din urmă îmi este aproape imposibil să îl accept! Imaginea copiilor coborâţi din maşină cu ghiozdanul în spate şi cu masca în mâna în care altădată ţineau, fericiţi, un bucheţel de flori m-a durut aproape până la lacrimi! Şi am văzut-o, traversând Ploieştiul de la un capăt la altul în dimineaţa celei dintâi zile a anului şcolar, ca şi cum ar fi fost trasă la indigou, de multe, de mult prea multe ori. Suprapunându-i-se apoi imaginea copiilor aşezaţi, la distanţă de un metru-doi, lângă peretele şcolilor şi a părinţilor umplând până la refuz trotuarele ori agăţaţi pur şi simplu de garduri! Am privit cu insistenţă mâinile. Cred că, dacă nu mi-a scăpat vreunul de sub privire, nu am numărat mai mult de cinci-şase buchete şi un aranjament micuţ, într-un coşuleţ de răchită. Ce trist început de an şcolar! Ce dureroasă imaginea bătrânicii aşezată undeva pe lângă Tribunal având o târnică plină cu paparoni de toate culorile, bucheţele cu trandafiri şi busuioc şi câteva flori de floarea soarelui înflorite mai târziu! Ce apăsătoare dimineaţă la piaţa de flori de la Halele Centrale, chiar dacă peste ea cobora lumina ca mierea a soarelui de septembrie!
Iar nu mă prefac că nu ştiu că s-au găsit soluţii adaptate la pandemie: flori comandate prin curier şi trimise învăţătoarelor acasă, întâlniri cu o zi înainte, prin parcuri, între reprezentanţii părinţilor şi diriginta clasei, transformarea florilor parfumate în bijuterii cu motive florale, după cum mărturisesc înşişi părinţii pe grupurile „de criză” constituite pe reţelele de socializare, ori le înfăţişează privirii publice chiar cele care le-au primit, postând fotografii pe aceleaşi reţele! Dar nu despre toate acestea e vorba în aceste rânduri! E vorba despre tristeţea florilor de început de an şcolar! Iar acestea poartă în ele nu numai ştiute înfloriri de început de toamnă, ci toate săditele înfloriri în sufletele unor copii care au păşit prima dată pe poarta şcolii şi ale celor înflorite mirabil în grădinile sufleteşti ale dascălilor adevăraţi! Iar la începutul unui an şcolar greu, împovărat de temeri şi atâtea necunoscute, îndrăznesc să cred că buchetul acesta ar fi fost o dovadă de încredere şi pentru unii şi pentru ceilalţi… De apropiere , de susţinere, de lumină care poate să biruiască şi umbrele care nu vor lipsi.Dovadă că au şi adumbrit chiar din cea dintâi lui zi noul an şcolar abia început… Unul în care până şi vechea legendă a învăţătorului îmi pare că trebuie rescrisă… Când l-a creat pe acela căruia i-a încredinţat menirea de educator, Dumnezeu a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat cum ar trebui să fie acesta încât să-şi onoreze nobila misiune. Rând pe rând , îngerii au spus că trebuie să aibă iubire de copii, apreciere pentru faptele lor bune şi dojană blândă pentru neascultările lor, puterea să-şi păstreze tinereţea mai presus de trecerea anilor, şi la fel entuziasmul, creativitatea, înţelegerea, să cunoscă lecţia iertării, a stăpânirii de sine, a tactului pedagogic, a modestiei şi corectitudinii şi să nu pregete să bată la uşa copilului bolnav în ziua în care acesta nu poate veni la şcoală, ca să-l aline părinteşte şi să-l conducă mai departe în călătoria cunoaşterii. Când a aflat câte ar trebui să adune într-o singură fiinţă un dascăl adevărat, Dumnezeu le-a spus atunci îngerilor că e convins că trebuie să îi mai dăruiască el însuşi ceva: lumina care să îi păstreze mereu aprinsă flacăra interioară! Cea care îi dă dascălului arderea vocaţiei, a harului şi a menirii sale de a lumina calea celor care îi trec prin mâna cu care îi învaţă să scrie şi priceperea cu care îi învaţă să descifreze lumea. Şi cine ar putea întruchipa o răsplată mai de preţ pentru toate acestea decât florile de început de an şcolar şi buchetul care strânge lângă ele încrederea părintelui care îi încredinţează copilul şi emoţia, bucuria şi visurile învăţăcelului care se lasă prins de mână de cea dintâi învăţătoare, ale adolescentului aflat la vremea primelor visuri îndrăzneţe şi ale liceanului care deja şi-a deschis aripile şi are nevoie pe mai departe de frumoasa lecţie a zborului ?!
