Giorgiana Radu
E un an al încercărilor, pentru care singurele provizii neperisabile, pe termen lung, sunt cele cu speranțe. Fără ele nu putem supraviețui.
Deşi toamna este sezonul proviziilor, anul acesta stocul pentru vreme și vremuri grele a început mult mai devreme, și anume în primăvară. La începutul lunii martie, când toți își umpleau cămara cu alimente și hărtie igienică, noi ne făceam provizii cu speranțe.
Astăzi, mulți au realizat că nu foametea ori nevoia stringentă de a ține toaletele ocupate sunt marile probleme de înfruntat, ci altceva, cu multe și înșelătoare fețe. Așadar, preocuparea pentru provizii a rămas, doar că lista începe și se încheie cu ceva ce găsești doar pe rafturile tale interioare. Speranța.
Ea primează din multe puncte de vedere. Fiecare dintre noi nădăjduiește să nu-l găsească noul coronavirus. Să depășim cât mai repede acest impas sanitar venit de neunde. Să revenim la viețile normale, pe care ieri le căinam. Să ne îmbrățișăm copiii și nepoții fără temeri. Să respirăm fără bariere.
Toamna electorală ne îndeamnă și ea la speranță. Alegem sau realegem, mereu încrezători că de data asta va fi mai bine. Că aceia care au promis își vor respecta cuvântul. Vor respecta girul pe care l-am dat prin votul nostru.
Chiar dacă, de multe ori, lecția care ni s-a predat după alegeri – locale, parlamentare, prezidențiale – a fost aceea a uitării, a minciunii, mereu ne încăpățânăm să sperăm. Să (ne) mai acordăm o șansă. Poate vom avea noroc. Dulcele gust al amăgirii, de care românul a devenit dependent.
E un an al încercărilor, pentru care singurele provizii neperisabile, pe termen lung, sunt cele cu speranțe. Ele sunt combustibilul fără de care, în vremuri tulburi, nu putem supraviețui.
