George Marin
Este aproape 1 noaptea când am ajuns înapoi la Ploiești. Meciul cu Irlanda de Nord s-a terminat. Conferința de presă am „sărit-o”. „Nu mai stai?” – s-a mirat un confrate de la un ziar din București. „Nu!” Aș fi avut întrebări despre schimbările efectuate și despre prea lunga prezență pe teren a lui Hagi. Hagi cel mic, firește. Pe cel Mare l-am vrea și acum pe teren, dar… Și l-aș fi întrebat pe Rădoi dacă nu a avut pe nimeni din tot staff-ul și din toată Federația care să urmărească și să se îngrijească de starea terenului. Pentru că, încă de la încălzire, acolo unde românii și-au făcut exercițiile de sprint scurt și de explozie, iarba se tocase și terenul căpătase două șleauri negre ca și cum ar fi trecut o șenilată pe acolo. Că de restul, pe unde terenul prezenta „chelii” și brazde smulse, mai este și treaba Primăriei Capitalei, care, mai mult ca sigur, abia așteaptă să mai schimbe gazonul încă o data, ori pe banii ei, dar mai bine pe banii UEFA. Avantajos oricum pentru cine trebuie!
La televizor, tocmai se reia meciul Under 21, din Finlanda. Debutul lui Mutu la această reprezentativă. Uit de foame, uit de sete și privesc cu atenție. Finlandezii – majoritatea și-au făcut junioratul la echipe din spațiul englez – ne-au dominat. Vlad a apărat câteva baloane dificile. Golul nostru de 1-0 s-a datorat indeciziei finlandezului Lingman (numărul 16), care a deschis culoarul pentru Olaru. Nu știu toate cifrele meciului, dar finlandezii au condus jocul, chiar dacă ai noștri au învins cu 3-1.
Nu îmi iese din minte cum am putut rata victoria la prima echipă. Poate sunt eu cu ghinionul la meciurile cu Irlanda de Nord? Începi să te gândești la orice. Meciul din 2014 nu l-am văzut. M-au împiedicat motive obiective, dar am fost la cel din 1985. Ce coșmar și acela! Deschid notițele, căutând numele irlandezului care a trimis în bară dorind să împiedice centrarea lui Bancu. A, uite-l: Evans! Cred că Jimmy Nicholl, antrenorul secund al lor, a venit special în România să pupe bara de lângă care a respins de două ori, atunci în toamna lui 1985. Parcă îl văd și acum, cu brațul strâns de lemnul barei și doar mișcând ușor piciorul. A doua minge a respins-o când Jennings, portarul, era căzut undeva prin careu. La acea poartă marcase Quinn în prima parte. La poarta dinspre „Muncii”, cum se numea atunci bulevardul Basarabia de astăzi. Am văzut toate astea de la peluza din spatele acelei porți. Ajung să cred, clar, că poarta aceea este blestemată, amintindu-mi că, tot acolo, Alibec a dat bară vineri seară și Pușcaș a avut în față golul egalizator cu Spania, în recenta campanie pentru acest EURO, la care ne chinuim să ne calificăm. Și de-ar fi fost doar acestea! Poate exagerez, pentru că stadionul este altul, bara este de fier acum. Dar încărcătura energetică a locului rămâne și este suficient ca Jennings să apară ca bara să știe ce are de făcut. Of, povești cu castele bântuite! Astea sunt în Scoția? Ei, ce mi-e Scoţia, ce mi-e Irlanda de Nord, tot „God Save the Queen” cântă.
Încerc să uit și reiau notițele. Revăd pozițiile irlandezilor, poziții diferite pe faza de atac și pe cea defensivă. Pe foaia jocului distribuită presei, irlandezii apar cu formula 1-3-4-2-1, primul „1” fiind portarul. Așa au stat, dar pe faza de apărare se așezau în 1-4-4-2, cu linii destul de apropiate printre care am mai pătruns doar datorită artificiilor tehnice ale lui Alibec, în zi bună. După eliminarea timpurie a lui Magennis, irlandezii au stat în 1-4-4-1, așteptând în terenul lor, jucând singura lor carte: un contraatac. La introducerea lui Lafferty (numărul 10), irlandezii au înțeles că se poate (văzând că noi nu putem să marcăm al doilea gol și că avem un joc destul de lent) și s-au organizat în 1-4-3-2. Atunci mi-am notat: „Norvegia???”. Desigur, m-am gândit la meciul în care am fost egalați în ultimul minut, tot în ultima campanie pentru EURO. E târziu, mijesc zorile…
A doua zi deschid ziarele. Văd că Maxim și Alibec sunt ofuscați pe ceea ce a declarat Marica. Nu s-au legat de vorbele lui Cornel Dinu, de Ilie Dumitrescu, de Gabi Balint. Ar fi fost culmea! Totuși, s-au legat de cine nu trebuie și când nu trebuie. Dacă Alibec are, hai să zicem, dreptul să se arate supărat, pentru că a făcut un joc bun, Maxim ar trebui să tacă, fie și numai prin prisma a ceea ce a realizat el în fotbalul german în comparație cu Marica. Cât despre jocul de vineri, Maxim a mai mișcat ceva când a fost trecut în poziția în care fusese Hagi, în spatele celor două vârfuri. Apropo de Hagi, poate i-ar mai trebui încă o „revitalizare” la Ovidiu. Spun asta fără să mă gândesc la o comparație cu realizările tatălui său, chiar dacă nu pot să le uit pe cele ale seniorului, dintre care foarte multe le-am văzut pe viu încă de când el avea 17 ani.
Astăzi, România joacă contra Austriei, la Klagenfurt. Să facă un joc mare și atunci Maxim, sau oricare altcineva din echipa noastră, se poate plânge de critici injuste. De ce spun asta? Sper să nu greșesc, dar „klag, klagen” înseamnă tocmai… plângere, iar „furt” este vadul prin care treci apa dacă nu există un pod. Nu este de dorit ca burgul austriac unde se joacă meciul să devină „vadul plângerii” pentru noi.
