Luiza Rădulescu Pintilie
Aflate încă la graniţa unei veri care nu a trecut cu totul şi a unei toamne care nu s-a instalat deplin, dimineţile au căpătat totuşi un fior tomnatic, prelungind până spre ora şapte ceva din întunecimea nopţilor ce le-au precedat. Şi nici lumina becurilor din stâlpii de pe marginea drumurilor, nici farurile maşinilor nu biruiesc cu totul momentul acesta al întrepătrunderii de întuneric şi lumină, transformând oamenii în siluete, iar obiectele în contururi încă imprecise. La momentul acesta am întâlnit ieri o nouă zi şi, în toată neclaritatea imaginilor ce m-au însoţit o vreme, cel mai limpede mi s-au dezvăluit privirii chipurile acoperite de măşti ale trecătorilor. Cele mai multe – „petice” albăstrii semănând cu cerul de deasupra, dar pierzându-şi cumva frumuseţea în stânjeneala gestului reflex de a le aşeza mai bine, de a le îndrepta, de le urca până sub rama ochelarilor încât să închidă cât mai mult calea încă atât de temutului coronavirus şi a suferinţelor – iar nu de puţine ori a morţii – pe care le aduce cu el.
Din uşa farmaciei în care am vrut să intru, cineva s-a întors – cum făcusem şi eu, de altfel- fiindcă uitase masca fără de care e interzis să intri în spaţiile publice. Alături, la rândul la pâinea ce-şi risipea împrejur, în aerul uşor rece, aroma caldă, cinci-şase „mascaţi” ! Vorbele bunicii ce se strecura cu atenţie pe trotuar ţinând într-o mână un ghiozdănel de grădiniţă şi în cealaltă mânuţa unui puşti simpatic se opreau în pliurile măştii, dar copilul părea că le înţelege perfect fiindcă mergea dând continuu din cap. Nu am putut observa nici faţa bătrânicii aşezată lângă o trecere de pietoni, ca să-i fie văzută mai bine „marfa” – câteva legături de pătrunjel şi de ţelină şi vreo două -trei bucheţele de tufănele şi crăiţe portocalii. Între baticul cu flori şi mască nu i se vedeau decât firele albite ale părului şi ochii mari, dar trişti. În autobuzul ce abia s-a strecurat printre autoturisme – oameni cu măşti. Grăbiţi, cei care ieşeau de prin blocuri purtau deja masca pe feţe, ori o ţineau, la vedere, lângă geanta elegantă sau sacoşa pregătită pentru piaţă. Un tinerel o agăţase la breteaua rucsacului purtat în spate, iar bătrânelul sprijinit în baston în aşteptarea culorii verzi a semaforului părea, cu pălărie albă şi mască de aceeaşi culoare, un fel de statuie ! Aş fi vrut să îi zâmbesc fetiţei care se îndrepta probabil spre şcoală ţinând cu grijă în braţe o păpuşă cu coroniţă de prinţesă şi rămânând mereu doi-trei paşi în urma mamei care o zorea ! Gândul şi gestul mi s-au oprit în pânza uşor enervantă a măştii !
Ce tristă dimineaţă: mai multe măşti decât chipuri ! Şi nici cele mai multe dintre feţele … libere de strânsura măştilor – nu ştiu dacă temporar sau dintr-o voită încălcare a regulilor clar stabilite – nu mi s-au părut prea senine, ci dimpotrivă, trâdând preocupări şi îngrijorări ştiute doar de proprietarii lor !
Era în jur de ora 8,00 când ştirile dimineţii au lansat noile cifre- îngrijorătoare- despre evoluţia în ţară şi în lume a coronavirusului. Peste datele actualizate, s-a suprapus deodată avertismentul unui specialist renumit în pandemii că ani buni de acum încolo vom purta măşti de protecţie… Şi, sinceră să fiu, nici nu ştiu dacă gândul acesta mă îngrijorează mai mult sau un altul, pe care am tot încercat, dar fără succes, să îl alung din minte, fiindcă realitatea se încăpăţânează să confirme cotidian că ne învârtim cu toţii, încă dinainte de a veni peste noi blestemul coronavirusului, într-o lume în care sunt cu mult mai multe măştile decât feţele omeneşti! Nu măştile de protecţie respiratorie, cu şi fără filtru, medicale ori stilizate în pas cu cele mai noi tendinţe ale modei! Trebuie să ne păstrăm încrederea că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, de acestea vom scăpa. Sau, pentru binele nostru, al celor pe care îi iubim ori al celor pe care avem responsabilitatea civică de a-i proteja, va trebui să acceptăm şi să ne adaptăm să o purtăm. Ca pe un gest reflex salvator!
Nici masca pe care fiecare dintre noi şi-o pune cel puţin de câteva ori în viaţă mimând fericirea când de fapt sufletul îi plânge, cu gândul de a ocroti, de a nu împovăra pe alţii cu propriile dureri, de a nu cerşi milă şi a părea o victimă… Şi nici măcar masca de oameni obişnuiţi pe care eu cred că există „îngeri” care o poartă, întruchipându-se în omul pe lângă care am trecut pe stradă şi ne-a luminat o zi grea cu zâmbetul lui, medicul care a vindecat un suferind, învăţătoarea care a spus elevilor săi cea mai frumoasă poveste, preotul care a adus binecuvântare sau fetiţa pe care eu am întâlnit-o în această dimineaţă de septembrie, alături de păpuşa ei prinţesă!
E vorba despre cu totul şi cu totul altfel de măşti, prea multe şi prea prezente în spectacolul cotidian care ne este tuturor această viaţă. Măşti ale unei falsităţi, ale unei ipocrizii, ale unei făţărnicii lipite – câteodată cu perfecţiune maximă – de tot mai multe feţe din jurul nostru. Înşelător, deznădăjduitor, derutant, mai ales pentru aceia care continuă să creadă, oricât de greu le-ar fi, în sinceritate, în adevăr, în onestitate, în prietenie, în oameni. În cuvântul dat. În empatie. În compasiune. În capacitatea de a te bucura de momentul de fericire , de reuşită, de împlinire al celuilalt, nemimând, nealegând din colecţia de măşti pe cea potrivită pentru asemenea momente şi aruncând-o în clipa imediat următoare după ce scopul a fost atins! M-am întrebat adesea, fără să fi găsit răspunsul – dar încă sper să îl pot afla într-o zi – de ce cu mult mai mulţi oameni sunt aproape şocaţi de sinceritatea cuiva – de la gesturile mărunte la clipa dezvăluirilor importante – decât aceia şocaţi în faţa evidenţei unei înşelătorii sau a unei minciuni dovedite. De ce minimalizează, de ce ridiculizează, de ce caută interesul ascuns din spatele sincerităţii adevărate, neputându-l închipui altfel decât un prost, un naiv şi un înapoiat pe omul sincer şi neacceptând că manifestarea sincerităţii este cât se poate de reală, de valoroasă şi de potrivită şi cu veacul în care ne aflăm?!
Ce rău îmi pare că trebuie să-i dau dreptate aceluia care a spus că în viaţa noastră măştile sunt fără sfârşit; ce rău îmi pare că noi, oamenii, le-am scos de pe scândura scenei de teatru- unde e frumosul lor loc – spre a le azvârli, cu dureroasă generozitate, în realitatea căreia îi suntem trăitori! Şi în care unii au ajuns să joace atât de perfect rolul corespunzător unei măşti sau alteia încât nu mai poţi distinge chipul cel adevărat . Făţărnicia a transferat până şi pe Dumnezeu din suflet în mască, a spus cineva şi abia această realitate mi se pare cu adevărat cu mult mai mult decât gravă.
…Am toată convingerea că va veni un septembrie în care vom merge pe străzi, vom intra în farmacii, ne vom duce copiii la şcoală fără să ne ascundem chipul înapoia unor măşti ! Vom vedea atunci chipul bătrânicii care vinde crăiţe la colţul străzii şi pe cel al bătrânului care aşteapta culoarea verde a semaforului! Teamă continuă să îmi fie doar de măştile falsităţii, ale ipocriziei, ale fărărniciei, ale, ale, ale… Iar peste toate acestea, îmi este dor de chipuri frumoase nu în contururile lor anatomice, aşezate în clipa de dumnezeire a zilei în care a fost făcut omul, ci în acelea ce sunt adevărate oglindiri sufleteşti…
