Luiza Rădulescu Pintilie
Astăzi, „Grota miresei” din târgul sării-Slănic- s-a întors, cu apa ei nefiresc de verde, în legenda care i-a dat numele! La fel de tristă ca mireasa ce se aruncase în adâncul ei spre a nu îndura nefericirea căsătoriei forţate cu cel pe care nu-l iubea. Şi ar fi şi mai trist ca, într-o zi, până şi legenda aceasta să se uite… Cum se uită atâtea, prin mai toate locurile acestei ţări, nespuse, neştiute, nearătate, nevăzute de cei de azi şi rămase doar în amintirea celor care, din nefericire, nu pot fi nemuritori şi într-o zi pleacă definitiv, luând cu ei istorii trăite cu adevărat, experienţe de viaţă, meşteşuguri vechi, poveşti şi legende. „Norocul” vine- atunci când vine!- dinspre câte un „salvator” de asemenea comori, aşa cum meritat poate fi considerat şi profesorul Dan Nemţeanu din Slănic (în foto), cel care a dat viaţa nu numai unui loc numit atât de frumos- „Casa Slăniceană”, dar mai ales şansei ca tinerii de azi să se întoarcă în casa bunicilor lor şi să înţeleagă că , într-un fel, acolo sunt … acasă, fiindcă acolo se află identitatea celor din care se trag.
Cu siguranţă, formaţia sa de dascăl, onorată în învăţământ din 1974, apropierea de istorie, ca absolvent al acestei specializări în cadrul Universităţii Bucureşti , experienţa de la catedră- ultimii 30 de ani , până la ieşirea la pensie, la Liceul din Slănic, predând inclusiv ştiinţe sociale, dar şi cea de director de şcoală l-au ajutat să înţeleagă perfect că nu sunt de ajuns manualele şi frânturile de amintiri spuse din când în când de părinţi copiilor – dacă sunt spuse- pentru ca generaţiile tinere să-şi afle trecutul. Că altfel văd ochii şi pricepe mintea când li se înfăţişează acest trecut , când poate fi atins cu mâna şi simţit cu inima. Aşa încât, ideea de a realiza un muzeu etnografic a prins tot mai trainic rădăcini în cugetul său şi într-o casă veche, datând din 1912, cumpărată în anul 2017, e deschis astăzi acest muzeu şi aşteaptă vizitatorii. „Grăbit „ de câteva „ cauze „ , cum sintetizează chiar domnia sa, ca şi cum ar fi trecute cu liniuţă de un elev conştiincios în caietul de clasă, răspunsul la întrebarea pe care i-am adresat-o despre istoria acestui proiect : „Ideea de a realiza un muzeu etnografic a fost mai veche dar s-a coagulat în primii ani de după pensionare şi au contribuit mai multe cauze: o vecină, elevă de liceu, admirând plugul de doi boi pe care îl aveam expus în gradina aflată peste drum de casă ,în aşa numitul Park Zola (n.n- şi acesta admirat de toţi cei care treceau prin zonă şi care se opreau fie şi măcar pentru câteva clipe), m-a întrebat ce este şi atunci mi s-a confirmat că generaţiile tinere nu cunosc lucruri care pentru noi, cei mai în vârstă, sunt elementare; întrebând de „ţepoi(furcă având două coarne cu coadă lungă pentru a urca fânul în pod), la un magazin de specialitate din Văleni (n.n- oraşul Vălenii de Munte), vânzătoarea de 40-45 de ani m-a întrebat ce aste acela şi ,atunci, a fost clar pentru mine că o parte importantă din trecutul apropiat se uită, iar generaţiile noi nu se pot autentifica şi identifica de fapt cu neamul din care fac parte”. Şi nu uită profesorul Dan Nemţeanu, ajuns astăzi la 70 de ani, să adauge : „Fata şi ginerele meu- care este american- atunci când am ieşit la pensie m-au întrebat ce proiect am, căci, la ei, pensionarii activează după pensie în tot felul de societăţi non- pofit.Şi, atunci, am hotarât să cumpăr o casă, să expun ce aveam şi achiziţionam, căci spaţiul pe care îl făcusem acasă (foişor) era prea puţin”. Iar concluzia pentru strădania sa o spune cu claritate şi cu modestie în aceeaşi măsură:” Am dorit ca prin ceea ce fac, cei ca mine să retrăiască vremurile de neuitat ale copilăriei, iar cei din generaţiile de după să revadă elemente care să le aducă în memorie cum au trăit şi au muncit bunicii şi străbunii lor, căci globalizarea duce la pierderea identităţii”. Când l-am întrebat pe distinsul profesor ce va găsi vizitatorul imediat ce intră pe poarta casei şi este întâmpinat, de pe acoperişul ei, de doi cocoşi, răspunsul primit ne-a trimis din nou cu gândul la o lecţie de istorie :” Va găsi o casă cu elemente arhitecturale specifice perioadei de acum un secol- casa mare, tinda,cerdacul ,mobilier,galerii realizate de unul dintre proprietari, inclusiv cocoşii etc; va găsi obiecte de tot felul, folosite în acel timp, ca de exemplu:ceasuri,radio, oale,cărţi de şcoală, icoane,lăzi de zestre, costume populare;va găsi unelte specifice diverselor ocupaţii, precum apicultor, tâmplar,zidar, cizmar,ţesător,crescător de animale, cărăuş etc”.
De loc din Moldova, din zona Iaşiului, devenit prahovean când a venit la postul de profesor, foarte aproape de Slănic, la şcoala din Vărbilău, căsătorit fiind din facultate, profesorul Dan Nemţeanu arată cu mare emoţie, într-un filmuleţ de prezentare a Casei slănicene, piua moldovenească, expusă lângă o piuă muntenească. Şi, ascultându-l vorbind despre bătucelul pe care l-a folosit în copilărie ca să zdrobească porumb şi grâu, simţi parcă trecând, chiar şi prin ecran, amestecul de amintire şi nostalgie. Cum poate, peste ani, va simţi şi nepoata sa, despre care, ca bunic, ne-a spus o frumoasă istorioară adevărată :” Nepoata mea, ce trăieşte în Anglia şi are 6 ani, când a venit şi a văzut ce este prin camere, a dorit ca soţia mea să o înveţe să ţeasa la război. Asta este o treabă pur practică, dar aş vrea ca mai ales cei tineri să înţeleagă că în acel timp oamenii făceau lucruri pentru o viaţă, construiau pentru o generaţie- două şi se pricepeau să facă aproape orice, nu să cumpere de la marile magazine.Nici nu aveau bani, dar erau artizani, îşi făceau singuri ce aveau nevoie”. Adevărată şi frumoasă această istorioară, cu tâlcul ei, fiindcă bunica de la care ar putea învăţa micuţa atrasă de războiul de ţesut cum pot ieşi, din fire, lucruri atât de frumoase, e ,la rându-i, dascăl şi a predat istoria, aşa că ştie bine ce fire nevăzute, dar de mare preţ, leagă trecutul de prezent şi de viitor, dar mai ales generaţiile între ele ! Oriunde ar fi ele risipite prin lume, fiindcă un colţ de „acasă” poate fi dus până la capătul lumii …
Până veţi alege, poate, să intraţi pe poarta… casei slănicene, întâmpinaţi de cântecul cocoşilor, adăug , în loc de încheiere, încă o mărturisire a profesorului Dan Nemţeanu, de la care am vrut să aflu una dintre multele poveşti pe care le poartă cu ele obiectele de acum un secol : „Mai toate obiectele au povestea lor, iar de unele te legi sentimental. Aşa este carul pentru boi, expus la intrare, care a aparţinut lui „nea Costica Gimbu”, car cu care mulţi ani am cărat dovlecii,sfecla, porumbul şi prunele „de pe vale” .Acum, în Slanic nu mai are nimeni car pentru boi şi elevii se miră când le spui zicala „a te lăsa pe tânjală- care este legată de carul pentru boi, tânjala fiind o oişte ce se adaugă în faţa celeilalte şi un nou jug cu alţi boi ca să se scoată carul din noroi”…
