Florin Tănăsescu
La început, când l-am văzut, am crezut că-i beat. Râdea de se prăpădea de unul singur domnul Bacovia. Îmi venea să-l întreb cu reproş: „Ce te râzi, mă?”. Dar nu se cuvenea. Din respect pentru el: poate-l lăsase cu buza umflă vreo fată, în liceul-cimitir al tinereţilor sale. Poate că… Dar fiecare dintre noi ştie de ce râde, nu?
Sun la George Călinescu să-l întreb de nu cumva poetul care auzea materia plângând e unul şi-acelaşi cu ăsta de râde. Sau de nu cumva a luat-o razna. Ocupat cu scrierea „Istoriei tristeţii românilor de la origini până în prezent”, îmi închide. Totuşi, îmi trimite un SMS în care scrie: „Te cred. Oamenii se mai schimbă, popoarele – nu!”
– Şi ce spun despre mine contemporanii tăi?, am avut privilegiul de a mă întreba domnul George.
– Că erai tăcut. Că vedeai partea goală a paharului. Iar în aia plină era materia plângând.
– Nu, zău! Altceva?
– Că erai singur! Şi te ducea „un gând spre locuinţele lacustre”.
Nu termin de recitat din el şi pe maestru îl bufneşte din nou râsul.
Discret, îl întreb pe chelner: ” Ce-a băut?”
Baiatul – cu bacalaureatul luat şi facultate făcută la stat – îmi spune încet: „Apă plată. Atât. Eu l-am cunoscut pe vremea când zicea ” Stam singur lângă un mort… şi era frig/Şi-i atârnau aripile de plumb”. Dar, vezi dumneata, oamenii se mai schimbă. Popoarele, ba !”
Apare în pragul uşii numitul Caragiale.
– Alt smintit ! Să mi te ţii circ! Va fi concurenţă mare pe post la capitolul râs, am zis cu voce cam tare, cred.
– De ce îl faci aşa?, îmi reproşează Bacovia. Dar, m-am liniştit. Ghicisem în glasul lui o veselie şi mai mare.
– Pot să m-aşez lângă domniile voastre?, întreabă domnul Goe, de complezenţă.
– Ia loc, haimana !, îl ia la mişto Bacovia.
– Garson, o halbă la băiatul! Sau, mai bine două. Şi-apoi se pune pe bocit.
– Bre, eşti sănătos la cap?, mi-am luat eu nasul la purtare şi l-am întrebat. Matale, care râdeai de tot şi toate, matale care râzi şi-acum de noi, ce Doamne iartă-mă faci? Plângi?
– Da mă, da ! Oamenii se mai schimbă în timp…
– Popoarele niciodată !, i-am răspuns, având lecţia deja învăţată.
– De unde ştii, mă? Se opreşte din udatul cozii pisicii numitul Caragiale.
– Mai citim şi noi, mon cher. Din „D’ale carnavalului românesc”. De acolo ştiu.
În timpul ăsta, la cârciuma numită „Viitor de aur ţara noastră are”, Labiş se-mbătase. Recita cu voce tare: „Câtă deznădejde/ Paşii noştri poartă”.
Bacovia insistă: – Băiete, să vorbeşti în numele tău! Oamenii se mai schimbă. Doar poporul român, niciodată! Şi ştiu ce spun.
Bacovia, râzând: Suntem în România, Nicolae!
– O ţară tristă, plină de umor !, vine răspunsul lui Caragiale.
