Lucian Avramescu
E din nou o bucuroasă dimineaţă și îi zic în gând îngerului meu păzitor: Mai trecător decât mine, pe cine cunoști? De ce atât de repede mi s-a scuturat vocea de parcă nu ar fi înflorit niciodată, iar eu însumi calc pe ea ca pe un preș fără valoare? Recapitulez ziua de ieri în care nu s-a petrecut nimic spectaculos. Doar dihorii mi-au rărit ceva din răţuștele moţate care, abia ieșite din ou, făceau cunoștinţă cu viaţa gălăgioasă a comunităţii de ciocuri din bătătura planetei mele Sângeru. Notabil e că m-a vizitat un tânăr care mi-e drag prin atitudinea sănătoasă cu care înfruntă provocările. E din comuna apropiată, Podenii Noi. L-am cunoscut acum câţiva ani, remarcând atenţia specială pe care o acorda spuselor mele despre fiecare piatră care are povestea ei. Spunerea mea funcţiona atunci, inspirată de dragostea cu care clădesc acest muzeu pentru veșnicie, fiindcă doar piatra e veșnică. Mi-au plăcut seriozitatea chipului lui și bucuria de a sta de vorbă cu scriitorul care sunt. Azi n-am putut să nu remarc, oricât s-a străduit s-o pitească, uluirea de a mă găsi altcum, trist pentru muţenia mea. I-a găsit, dacă nu se vindecă, soluţia unei tablete anume clădite pentru cei ca mine care nu pot vorbi, dar pot scrie rapid, dialogând. O să mă interesez, eu care-s lipsit cu totul de aptitudini electronice, iar la laptop nu știu altceva decât să scriu, cum m-aș putea descurca? Telefonul mi-e din cel arheologic, cu toate că prietenii mi-au dăruit telefoane touch pe care le dăruiesc iute, la rându-mi, spre a scăpa de ele și a nu deveni prizonier atâtor ambuscade și capcane.
De casa tatălui acestui tânăr din Podenii Noi mă leagă o formidabilă amintire. El, Gabriel, fiindcă așa îl cheamă, nu era născut pe vremea aceea. Acolo am văzut la televizor aselenizarea! Ce emoţie, ce moment unic pentru omenire! Am plecat la miezul nopţii, fete și băieţi din Sângeru, unde nu era curent electric, la Podenii Noi, un drum de 16 km. O fată de la noi era rudă cu familia Predescu, iar familia respectivă era una din puţinele care aveau în acel sat televizor. Înghesuiţi claie peste grămadă într-o cameră împreună cu primitoarele gazde, am văzut momentul în care cerul a fost penetrat de om, iar Neil Armstrong, cosmonautul american a plutit parcă pe Luna căreia eu îi scriam poezii, rostind celebrele-i vorbe – ”Un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire!”.
Ei bine, Gabriel Predescu e fiul acelui om care ne deschisese – unii eram liceeni, alţii studenţi – ușile generoasei lui ospitalităţi. Venit ieri să-l vadă pe poetul Avramescu, despre care auzise că trece printr-o caznă, am șezut, eu cu masca pe figură, el fără a se așeza pe un scaun de piatră, de vorbă. Giorgiana, care mi-a învăţat semnele și sunetele, a fost translator. Unde sunt acoladele mele de vorbă, bucuria de a istorisi din multele trăite și văzute în lumea asta largă, făcută azi mai mică, înghesuită într-o neputinţă, de un virus care pentru unii e ucigaș, pentru alţii o glumă proastă?
Gabriel Predescu a venit să mă vadă, îngrijorat de viaţa unui scriitor de pe valea lui. Tânărul podenar, prin forţele lui și știinţa dobândită prin studii de management administrativ și turistic, și-a deschis la Ploiești un fel de pizzerie cu livrare la domiciliu, care a supravieţuit greului acestor luni. Îmi vorbește despre decizia de a rămâne în satul în care s-a născut și de care nu s-a dezlipit niciodată decât pentru treburi. Vrea să rămână în locul în care s-a născut, revenind mai bogat în experienţe de viaţă, nu toate ușor de dus. Are o fiică Andra, de o vârstă cu fiica mea cea mică, și proiectul de a candida pentru primăria din Podenii Noi. Cum ţi-a venit ideea?
Nu mi-a venit mie, ci oamenilor care-l cunosc pe tata ca om gospodar și pe mine ca fiu al lui, preluând dragostea de aceste locuri și dorinţa de a pune suflet spre a le înflori. Fiindcă omul înflorește locul. Și apoi locul în care m-am născut e lipit de sufletul meu.
Mi-au sunat frumos aceste cuvinte.
Nevoit să tac mai ales, lăsându-l pe el să dezvolte proiecte și idei, încerc bucuria de a găsi în reprezentantul generaţiei tinere, cea mai mare parte risipită în lume, alta care abia așteaptă să plece, un tânăr care găsește în iubirea de satul lui forţa de a nu-l părăsi. Are 39 de ani și entuziasm cu duiumul de a face ceva durabil pentru comuna lui care adună opt sate.
Dumneavoastră cum aţi reușit să faceţi din Sângeru un reper cultural despre care se știe și mai departe de graniţe? Mă privește nerăbdător să-i spun, cum îi spuneam altădată, să mă asculte înșirând atâtea pe care le știu.
Doamne, câte aș putea să-i povestesc, dar fac gestul de a minimaliza totul, adică un fel de ce mare scofală, fiindcă fără cuvinte viaţa e un crin căruia i s-au scuturat petalele.
Buni zori, prieteni. O nouă zi e, ca într-o bătălie, o escaladare de ziduri. Poate biruim!
