Florin Tănăsescu
„Despre existenţa omului-turmă nu se pot spune prea multe. Doar că a existat. Istoricii noştri spun că numele acesta şi-l asumase. Ba, chiar îi convenea.
Aşa cum unii au vorbit la vremea ceea mai întâi despre subom, apoi despre supraom, el a preferat calea de mijloc: să fie om-turmă”.
Acesta era preambulul lecţiei predate de către robotul şef de catedră discipolilor roboţei care studiau istoria omenirii din urmă cu ceva timp. Adică de azi.
– Întrebări, cumva, vizavi despre acest pasaj opţional din istoria omenirii cândva pe pământ?
– Omul-turmă cum şi unde vieţuia?
– Bine formulată întrebarea! Mă refer la termenul vieţuia. El îşi ducea zilele, amăgindu-se că trăieşte pe-o sârmă întinsă între Carpaţi şi Mare.
– Om-turmă pe o sârmă… Nu-l apuca ameţeala?
– Sârma era întinsă la câţiva centimetri deasupra unui hău numit de el „gură de Rai”. Dar nu ştia. Sau ştia, dar se amăgea că se ridică la înălţimea vremurilor. Ba, chiar deasupra lor. Oricum, dacă îi spuneai că stă pe loc, se îmbufna. Dacă îi puneai oglinda în faţă, se mânia. Dacă îi spuneai că poate exista şi o altfel de viaţă, decât să meargă, ca o turmă, spre râpă, se uita pieziş la tine. Dacă îi spuneai că timpul nu stă în loc, el îţi întorcea vorba cu poveşti răstălmăcite: „Numai aşa vom putea trăi fericiţi până la adânci tinereţi”. Deşi, erau unii care îi avertizau: Timpul nu aşteaptă deşteptarea voastră !.
– Era unul singur, sau…
– Erau mai mulţi. O parte dintr-un popor, reunit într-un singur om-turmă.
– Avea speranţe omul… Adică, poporul?
– Aşa şi-aşa. Îşi justifica existenţa pe sârmă prin faptul că nu trebuie să îşi rişte serviciul, casa, că are rate la bănci. Fondanta pe colivă era „Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea”.
– Era la înălţime acea sârmă?
– Exact la înălţimea idealurilor lui, şi mult, mult mai jos decât a înaintaşilor. 31 de centimetri deasupra ierbii! Cu un centimetru pe an se înălţa. Atât, dar cu grijă: nu cumva să dea cu capul de sus! Să se trezească… Una peste alta, omul-turmă se amesteca şi cu pământul, şi cu iarba.
– Dacă nu mă înşel, a fost cineva care i-a spus „Cred că suntem un popor vegetal. (…) De unde altfel siguranţa/ Că vom fi în stare să ne naştem din nou?”.
– Şi renăştea?
– Cum vă spuneam, dragi roboţi care asistaţi la lecţia despre istoria unui popor, sârma pe care mergea, docil, omul-turmă, se înălţa cam un centimetru pe an.
– Şi au trăit aşa…
– Şi au trăit amărâţi până la adânci tinereţi. Până la tinereţea generaţiilor următoare. Tinereţea copiilor omului-turmă. Care întrebau din priviri: sârma asta nu puteaţi să o puneţi pe verticală? De ce nu aţi avut curaj? De ce v-aţi complăcut doar să vă văitaţi?
– Asta era scris în gena noastră. Să fim o turmă. Să ne-amăgim că şi mâine e o zi. Deşi ştiam că este mai proastă, noi tot speram că vine din senin una mai bună. Să ne iertaţi!, a fost răspunsul poporului-turmă.
– Şi i-au iertat?
– Aceasta a fost o întrebare fără răspuns venit din viitor. Viitorul copiilor unui popor. Un popor vegetal, format din oameni cuminţi.
Oameni cuminţi, care au trăit amărâţi până la adânci tinereţi.
Tinereţea copiilor lor!
