Florin Tănăsescu
Am făcut demult o pasiune bolnăvicioasă pentru o rudă de-a cuiva. Fumam şi mă gândeam tot timpul la ea. Este vorba despre o verişoară a poetului Tristan Tzara. Pentru a scăpa de viciul ăsta – la pasiune mă refer – , ceea ce puteţi face pentru mine sunt două lucruri: să citiţi Tristan Ţara şi să îmi iertaţi beţia de normalitate pe care am tras-o, la Paris, cu Tristan. Şi-ncă ceva: pe ruda lui nu o cheamă Isolda. Se numeşte România.
Cârciuma „Au chien qui fume”, din Paris. În traducere românească, ” La câinele care fumează”. La o distanţă respectabilă de Ţară, stătea la o masă, Tristan Tzara. Poetul fuma, pentru a-şi asorta comportamentul cu numele localului. Am ezitat: să mă duc sau nu la masa lui? Să îl întreb ce-i mai face ruda pentru care făcusem o pasiune, sau nu ?
– Dar, vă rog, simţiţi-vă ca acasă! Asta este taverna „Câinelui care fumează”. Exact ca în România dumneavoastră. Rugămintea patronului este să nu daţi fumul în nasul mesenilor!, îmi spune chelnerul, amabil.
Poetul absent – răsfoia cartea „În căutarea timpului pierdut de o Ţară” – ridică privirea. Îmi face semn:
– Trageţi-vă un scaun şi staţi lângă mine!, îmi spune, plin de curtoazie ( Deh, maniere franţuzeşti !). Aprindeţi-vă o ţigară ! Restaurantul ăsta – „La câinele care fumează” – este un fel de consulat al României. Legile sunt, oarecum, ca acolo. Mai puţin una: când expiri fumul, să nu îl dai în nasul comesenilor. Este o chestiune de respect.
Scot din amintirea zilelor senine un pachet de „Carpaţi fără filtru”. Poetul tresare:
– S’ il vous plaît, monsieur, îmi daţi o ţigară?
Fireşte, îi las tot pachetul. În suflet mai aveam un cartuş de astfel de ţigări. Ce gust au?
– „Dulce ca mierea este glonţul patriei”, se bagă neîntrebat în vorbă unul, Popescu.
– S-o crezi tu !, răspunde poetul. Pseudonimul meu, Tristan Tzara, însemnă „Trist în Ţară”.
Apoi, trage cu nesaţ din Carpaţi. Expiră, dar nu în nasul oamenilor din tavernă, ci în sus. Iar fumul căpăta o culoare roş – galben -albastră. Se înălţa precum tricolorul neamului ăsta.
Un gând mă rodea: Să-l mai întreb sau nu despre obsesia mea ?
– Nu mă întreba!, îmi spune Tristan, ghicindu-mi ezitarea.
Tzara trage din nou din ţigară. Dar nu mai expiră. Fumul roş-galben- albatru era în bernă.
Nătângul de mine aştepta. Şi aştepta… Şi aştepta… Probabil că şi dumneavoastră aşteptaţi. Sau, poate nu.
Nervos – ştiţi, trecuseră vreo trei decenii de când fumul nu catadicsea să iasă – trec peste politeţe şi întreb:
– Unde e fumul tricolor, Tristan Tzara? De ce nu-l expiri?
– Este la mine, în suflet. Şi pe retină. Ţigara asta este o ţigară pur- sânge !
Mă uit în ochii lui. Văd lacrima. Văd şi pasiunea mea de-o viaţă. Cu siguranţă şi a multora dintre dumneavoastră.
În ochii lui Tristan Tzara văd Ţara.
„Doamnelor şi domnilor, sunteţi în restaurantul ” La câinele care fumează”. Nu este un vis. Aici este o chestiune de onoare şi bun simţ să nu daţi fumul în nas altcuiva”, se aude glasul patronului.
Nu, nu a fost un vis. Dar se întâmpla în Franţa, la Paris.
Există şi în Bucureşti, şi în toată Ţara, mulţi „Câini care fumează”. Câini care expiră cu aroganţă fumul în nasul meu. Şi-al dumneavoastră. Cât despre bun simţ, pe ei scrie doar un cuvânt.
„Inventar” ? Nicidecum. „Închis”!
