Florin Tănăsescu
– Aaaaalunecă, mă, pe interval!, îmi spune, în sictir secular, şoferul RATEI în care mă urcasem. Prostu’ de mine voia să privească lumea în faţă, prin parbriz. Deci, rămâne.
– Aaaaalunecă, mă, pe interval, n-auzi?, îmi repetă, schimbând viteza dintr-a treia într-a doua, şoferul. Urca o pantă RATA Românie.
Am alunecat. Autobuzul era aproape gol. La „Mama şi copilul” stăteau Fecioara cu Fiul. Am zis „Sărut–mâna!”.
Pe o canapéa din spate, unul cu- o suliţă îmi face semn să m-aşez lângă el. “Alt nesănătos. Autobuzul e aproape gol, iar el îmi ţine loc!”, îmi zisei.
La prima, coboară nebunul. După aia aveam să aflu că era don Quijote. Don Quijote a părăsit autobuzul convins – lucru care nu i-a stat în caracter niciodată – că în RATA România nu se poate schimba nimic.
Pun capul pe bancheta din faţă şi adorm. Aud prin somn înghesuindu-se pe uşa din dos mârlanii, ţopârlanii, analfabeţii. Unul strigă: “Gata la spateeee! Calc-o mă pân’ la blană!”
Eu visez sau sunt treaz? Altul se duce la locurile rezervate – “Mama şi copilul” – şi zice: “Fă muiere, las’ că-ţi ţin eu copilu’ în braţe! Să avem toţi locuri în RATĂ”. Fecioara plânge. Fiul se-nalţă şi zice: “Femeie, «Ecce neamul românesc»!”.
Un mitocan, nemulţumit că lumea nu “avansează înainte”, se răsteşte la şofer: “Ia coboară mă, la prima, că-ţi frig una de nu te vezi!”. Apoi, urcă la volan.
Stau, ca mulţi alţii, cu capul pe bancheta din faţă. Sunt la geam. Afară e noapte.
– Nu aţi avut atunci curajul să vă treziţi? Aţi dormit, aţi fost laşi?
– Făceam naveta, ştii. Alunecam între vremurile care au fost şi speram în altele care vor veni. Visam. Şi poate că da, mi-a fost frică.
– Ştii cu ce seamănă RATA asta a ta? Cu ”Avionul condamnaţilor”. Doar că se târa şi se târăşte încă pe pământ.
La o staţie vrea să urce Eugen Simion. Ţinea în mână o carte: “Timpul trăirii, timpul nesimţirii”.
– Pleacă mă de-aici ! Nu-i loc pentru intelectuali, îl uşuie unul, proptindu-se în uşa de la RATĂ.
Cărtărescu face semn să urce şi el. Întârziase scriind “Ruletistul”.
– Să fii sănătos, frate. Ăsta-i autobuzul nostru ! Noi o să îl jucăm la ruletă.
Maşina se-apropie de un oraş: Urlaţi.
– Bă!, zice unul. Asta trebuie să fie capitala ţării.Mă trezesc şi eu. Râzând. Râzând de naivitatea mea şi a altora că RATA avea să se-ndrepte vreodată în direcţia bună.
Suntem, aşadar, la Urlaţi. RATA stă. Cândva, aparţinea de Autobaza 6 Călători. Azi, în ea se află vreo 18 milioane de călători – visători. România are staţia – capitală la Urlaţi! În faţă, asfaltul pustiu.
Nu râdeţi, nu plângeţi! E mult prea târziu.
