Luiza Rădulescu Pintilie
Furtuna va trece, omenirea va supravieţui, dar vom locui într-o lume diferită, e de părere unul dintre cei mai cunoscuţi istorici şi filosofi ai momentului, referindu-se la ceea ce va rămâne în urma pandemiei de coronavirus. Sociologi, medici, antropologi, politicieni, astrologi, economişti, analişti şi cercetători îşi intersectează, în aceste zile, opiniile doar într-un singur punct: mai devreme sau mai târziu, criza mondială pe care a generat-o acest duşman invizibil se va stinge! Dar, din acest punct, drumurile lor se despart, lăsând încă prea mult loc scenariilor, speculaţiilor, incertitudinilor şi temerilor, mai ales că nu puţini sunt aceia care vorbesc despre faptul că nu am traversat decât o „repetiţie generală” pentru ceea ce ne aşteaptă în viitor.
Nu suntem în afara scenariilor nici noi, oamenii obişnuiţi, şi cea mai fugară privire pe reţelele de socializare e cea mai la îndemână dovadă că există un dor de nomalitate, de regăsire a vieţii de cândva, chiar aşa imperfectă cum ni se părea până să o pierdem, dar şi o avalanşă de păreri despre lecţii învăţate, despre schimbări profunde la nivel individual şi colectiv, despre înţelepţiri peste noapte şi descoperirea adevăratului sens al vieţii, amestecate adesea în acelaşi mojar al minţii cu teorii despre „atacuri” mai mult sau mai puţin oculte. Aşa încât, între atâtea provocări şi posibilităţi deschise, e deja un risc chiar până şi convingerea că adevărul e undeva la mijloc şi-i rămâne, ca de fiecare dată, timpului forţa să clarifice măcar în parte lucrurile! Nu e mai puţin adevărat că, aşteptând să treacă furtuna care ne-a izolat, care ne-a distanţat, care ne-a ascuns viaţa înapoia uşilor şi între patru pereţi, chipurile în spatele măştilor şi sufletele sub umbrele îndoielii şi ale fricii, poate că ne-ar fi cu mult mai bine, fiecăruia dintre noi şi tuturor laolaltă, să ne amintim că dacă ne dorim cu adevărat să avem o viaţă frumoasă noi suntem, în cea mai mare parte, autorii fiecăreia dintre zilele ei! Care nu exclude, însă, respectarea unor reguli, care nu calcă în picioare legile, care nu loveşte cu brutalitate în libertatea celor de lângă noi şi în dreptul lor de a avea, la rându-le, o viaţă frumoasă şi în siguranţă.
Cu atât mai mult sub „biciuirile” unei furtuni care s-a abătut total neaşteptat deasupra noastră, a tuturor. Şi care, din multe puncte de vedere, ne-a găsit la fel de nepregătiţi. Săraci şi capete încoronate, copii abia veniţi pe lume şi vârstnici de-o vârstă cu secolul, bolnavi împovăraţi de prea multe alte suferinţe şi oameni sănătoşi. Din ţări mari, stăpâne peste lume, şi unele abia punctate pe hartă.
Toate contabilizând dureros la bilanţul care a îndoliat atât de dramatic pământul!
Cu strategii schimbate din mers, păstrând încă garda ridicată în faţa temutului coronavirus, ne îndreptăm spre un mâine în care visăm să ne regăsim fericirea în normalitatea vieţii de fiecare zi! Exact acea normalitate care alaltăieri ni se părea cu mult prea puţin faţă de ceea ce aveam convingerea că merităm şi pe care azi ne-o dorim cu toată puterea fiinţei! Normalitatea pe care de mai bine de două luni am pierdut-o şi pe care astăzi o visăm cu ochii larg, larg deschişi! Şi care, suntem avertizaţi, pierdută va rămâne, fiindcă nimic nu va mai fi ca înainte de coronavirus! Dar cum toate fricile noastre au la bază instinctul de supravieţuire, eu cred cu şi mai multă tărie în ceea ce au spus, nu o dată, cei care se pricep să descifreze taina existenţei omeneşti: cea mai bună metodă de a supravieţui este aceea de a spune şi de a ne spune poveşti. De a ne aminti că viaţa fiecăruia dintre noi e o poveste, nu întâmplător e „ţesută” şi din poveştile care ne-au marcat copilăria, pe care le-am purtat cu noi, care ne-au modelat convingerile şi comportamentele, care ne-au ajutat să înţelegem lumea, dar şi cine suntem noi şi ce este viaţa noastră. Fiindcă nu întâmplător, cum spunea cineva, cu cât trecem mai mult prin viaţă, cu cât îmbătrânim mai mult ajungem inevitabil la concluzia că nu există de fapt răspunsuri, ci doar povești. Încât, din prima clipă în care venim pe lume şi până în cea în care îi vedem ultima rază de lumină, pentru a trăi mai frumos avem nevoie şi de poveşti. Iar povestea – e demonstrat ştiinţific! – nu numai că ne îmbogăţeşte viaţa, dar o şi prelungeşte! Încât, chiar şi în momentele în care viaţa nu e chiar o poveste frumoasă ne e dat să o putem schimba în bine cu puterea minţii, cu dorinţa gândului şi cu iubirea inimii! De ce, aşadar, acum când aşteptăm să se risipească norii şi să treacă furtuna care ne-a revăşit cu totul vieţile nu ne-am imagina, fiecare dintre noi, continuarea propriei poveşti de viaţă şi, mai ales, de ce nu am începe să o trăim?! Ca o puternică imunizare împotriva fricii şi a răului prin care am trecut şi încă trecem, în fapt ca o neîntârziată terapie autovindecătoare, descoperită în lăuntricul laborator sufletesc…
