Florin Tănăsescu
Aşa se născuse, aşa trăise. Şi nu numai el. Au mai fost şi alţii. Încă mai sunt astfel de fiinţe. Oameni care nu respiră niciodată. Care nu dau copy–paste după respiraţia lumii ăsteia. Eu am cunoscut, cândva, pe unul. Nu ştiu dacă mai trăieşte. Spre binele lui, ar fi să nu.
– Ţi s-a tăiat respiraţia măcar o dată în viaţă? Când ai sărutat prima fată?, l-am întrebat.
S-a uitat la mine ca la un tâmpit. Poate că avea dreptate. Lumea e plină de oameni ca mine. Plini de curiozitate: “Ce-a făcut cutare?”, “Fi-sa s-a căsătorit cu prostul ăla?”, “Tot prin Italia munceşte”?
– Aşa e lumea voastră. Se îngraşă din respiraţia greoaie a omului aflat în necaz. Din nefericirea gâfâită a celuilalt. Se teme că Sisif nu se va mai chinui cu bolovanul ăla şi, într-o bună zi, se va odihni-n sfârşit!, mi-a zis, cred, o ramură de vâsc.
– Prima fată…, a început el să vorbească. Două cuvinte au fost de ajuns. Era o respiraţie- adiere. Clorofila lumii s-a înverzit şi mai mult. Urşii au uitat de vânat. Până şi cânii s-au oprit din lătrat.
– Of, câinii ăştia!, i-aud pe urşi exclamând. Şi întrebând: “Care a fost al treilea cuvânt al omului care nu respira?”.
– Prima fată… Ce e cu ea ?, îl întreb şi eu pe omul care nu respira. Evident, nu mi-a răspuns.
Eu am rămas cu două vorbe în gând: “Prima fată”… Cine naiba a fost asta? I s-o fi tăiat respiraţia, atunci? O fi plâns după ea? S-or fi căsătorit?
Mă întrebam cam tot ce se întreabă, curioasă, lumea.
Drace, dar o mai fi trăind? Am căutat la bazarul plin de vorbe rele o oglindă, să văd dacă se-abureşte. Să văd dacă omul care nu a respirat niciodată respiră. Ce paradox! Sau poate nu!
“Oglinda asta pe care ţi-o dau e specială. Este tot pentru un om special. Pentru puţinii oameni speciali din ţara asta. Se numeşte oglinda – detectoare de suflete oneste. Nu doar că se-abureşte. Vede şi caracterul omului. Este ca şi cum i-ai face tomografia sufletului”, mi-a spus vânzătorul.
Revin la nefericitul care niciodată nu a respirat. Îi pun oglinda la gură. Văd în ea…
Văd în ea lacrimile scurse în interior. Să nu le facă altora viaţa grea. Sau să îi bucure. Mi se părea, sau din ele se formase ceva ce semăna cu lacul Sfânta Ana? Aşa era. Am auzit şi valurile lovindu-i coastele. Dar tot nu respira greoi. Doar ca să mă oftic şi eu, şi voi. Am văzut freamătul cuiva zbuciumat, care ştia că, în cazul în care crezi că ajutorului omenesc te vei încredinţa, eşti pierdut.
Am plecat. Nu ştiu dacă fericit, nu ştiu dacă necăjit. Oricum, cu sufletu-ndoit. Văzusem radiografia suferinţei, a deznădejdii, a neputinţei.
Pe drum simţeam cum se îngălbeneşte clorofila. Cum urlă câinii. Cum stau cu botul pe labe urşii. Aud un glas:
– Eu sunt prima fată a omului care nu şi-a respirat în faţa lumii, niciodată, durerea. Mă cheamă Ana! Din ce în ce mai des, mi se mai spune, totuşi, Rana.
– De ce?, întreb.
– De la a României Rană.
De-atunci, ca să respir, îmi aprind, în fiecare zi, o altă şi-o altă ţigară.
