George Marin
Îmi este dor de fotbal și mie, ca tuturor. Cu tot dorul, nu sunt ahtiat să văd absolut toate meciurile internaționale. Le mai și „sar”, așa cum am facut-o în toată vremea când a trebuit să „contruiesc capitalismul” în zona arabă. Acolo, am fost la stadion o singură dată, la un amical Anglia – Brazilia, un joc de ianuarie, cam sub renumele combatantelor. La televizor, după câteva bucăți de meciuri care să mă lămurească, prinse în timpul celebrei „butonări” a telecomenzii, am văzut doar două meciuri: cel în care Rădoi a debutat în Arabia Saudită (e mult de atunci, nu-i așa?), meci pe care l-am prins din întâmplare, de prin minutul 6, și meciul în care Olăroiu a cucerit titlul în Emirate, cu Al Ain, împotriva fostei sale echipe, Al Ahli, care – iată ce chestie curioasă – deținea titlul câștigat tot cu … Olăroiu. De meciul acesta din urmă știam. M-am pregătit din vreme să îl urmăresc, pentru că era vorba de Olăroiu, un român de-al nostru. De ce doar atâtea meciuri selectate? Simplu! Din cauza valorii fotbalului de acolo, de la acea vreme, o valoare care, între timp, s-a redresat consistent, după părerea autorizată a lui Sebi Tudor, un bun cunoscător al zonei.
Da, am puterea să am preferințe.așa cum am avut și puterea de a prefera să spun, după finala de Cupa României din ’88, aceea cu golul marcat din birou, că trei ani de zile nu mai calc pe la vreun stadion. Mi-a fost mai mult decât jenă de ceea ce am văzut atunci la fostul „23 August”. În primăvara lui ’90, spre sfârșitul sezonului, naivitatea mi-a șoptit că totul s-a schimbat și în fotbal și mi-a tăiat puterea de a-mi duce la capăt decizia luată cu doi ani mai înainte. Realitatea a dovedit contrariul, în întreaga societate românească. Schimbarea încă se lasă așteptată.
În altă primăvară, la 30 de ani distanță de la reîntoarcerea mea la stadion, nu am avut puterea să las să treacă pe lângă mine un televizat Dortmund – Bayern în care se juca titlul campionatului german. Dorul de a urmări un meci m-a făcut să stau înțepenit în fața televizorului și să casc ochii, înmagazinând imagine cu imagine. Poate un tehnician, un antrenor, ar fi privit mai rece, mai analitic, întâmplările de pe teren. Eu am fost încântat de ceea ce am văzut, stârnit și de dorul de viu, lepădându-mă de nostalgia urmăririi reluărilor. Am văzut un meci de o calitate pe care mi-aș dori-o să o văd și la noi. A fost un meci alert, în care ambele echipe au reușit încă de la început un lucru despre care Costel Enache vorbea într-o conferință de presă: coordonarea mișcărilor – una concertată – a 11 jucători. Nemții, ca în orice, au reușit-o și pe asta. Ambele echipe au făcut pressing în apropierea porții adverse și, fiecare echipă, în ciuda pressing-ului advers, a plecat din apărare cu pase legate, de multe ori porning după un aut de poartă cu pase scurte! Situație care se află de ani lumină de geniala nostră tactică „focul la ei!”. E drept că Dormund-ul și-a destrămat un pic coeziunea în partea a doua, devenind o echipă cu spații mari între coechipieri, și nu a mai reușit să remonteze handicapul unui gol minunat primit, combinație între o execuție de finețe a unui mijlocaș defensiv (în teorie!) și poziționarea avansată a portarului, pregătit pentru un șut sănătos. Am mai văzut cum bavarezii, în organizarea apărării, s-au repliat, în câteva rânduri, mai repede decât putea ajunge atacul advers la poarta lor. A mai avut meciul și trei situații de penalti, niciunul acordat, situații care au fost tratate ca „în vest”, adică „dacă nu sunt sigur nu îl dau”, și nu ca „în est”, adică depinde unde este. În traducere liberă, „ca la Bistrița”. Cel puțin, situația lui Boateng, care se întoarce cu spatele, într-un plonjon la rasul solului, și atinge mingea cu cotul îndepărtat de corp, este de manualul arbitrului. A mai avut meciul și două foarte mari ocazii, câte una de fiecare parte, de fiecare dată mingea fiind respinsă de pe linia porții. A mai fost și o bară a lui Lewandowky, spre final, în lipsa presupusului duel de la distanță al vedetelor „maxima” ale celor două echipe, Lewandowsky și Håland. Cei doi „ne-nemți” au bine struniți de adversari.
Dintre jucători, poate veți fi surprinși, dar mie, unui nespecialist, dintre toate vedetele prezente pe teren mi-a atras atenția mai puțin cunoscutul Alphonso Davies, canadianul lui Bayern, care a jucat fundaș stânga. O notă pentru arbitraj: competent, chiar dacă a avut câteva greșeli omenești generate, spun eu, de viteza derulării duelurilor, fără a ieși în evidență. Și încă o notă, de această dată pentru comentariul pertinent al lui Emil Grădinescu, comentariu care a schimbat „fața” postului TV care a oferit imaginile, un comentariu care, până acum, abunda în comentarii artificial entuziast exagerate și burdușite de date statistice – sunt bune și ele, nimic de zis, o spune un împătimit al statisticii! – deseori trântite de-a valma peste faze importante ale jocului.
Și am mai remarcat ceva. Ceva care doare: lipsa oamenilor din tribună. Îmi este dor să văd oameni în tribună, să îi văd cum freamătă, cum ard la fiecare învârtitură de balon. Îmi este dor de tribuna anilor ’70, ’80, de multe ori pline până la refuz de oameni. Erau tribune de oameni cu multe meciuri văzute – așa era viața atunci, nu erau prea multe de făcut în afară ce ceea ce te lăsa partidul unic – tribune cu oameni deopotrivă înflăcărați și competenți în ale fotbalului. Tribune golite, între timp, în România, de diversificarea activităților oamenilor și, mai ales, de calitatea fotbalului practicat. Și asta doare! Priveam cadrele cu imaginile unei imense tribune goale a stadionului din Dortmund și, involuntar, răutatea din mine mi-a șoptit că o asemenea situație ar fi fost raiul pe pământ al fostei „Cooperative”, aprinse de ideea „nu trebuie să vadă lumea ce facem noi”. Am alungat-o. Nu! Pentru mine, tribunele goale de la Dortmund mi-au mânat gândul că, fără spectatori, acest Borussia – Bayern a adus un pic cu acel Al Ain – Al Ahli despre care v-am vorbit mai sus. Și asta, pentru fotbal, doare la fel de tare!
