Florin Tănăsescu
Se zice că la început a fost cuvântul. Poate aşa a fost. Dar trebuie să nu ignorăm ecoul. Cel mai probabil, pentru a ne proteja, Dumnezeu nu ne-a spus şi despre el. Dar eu cred, în egală măsură, şi în puterea cuvântului, şi în a alter-egoului lui: ecoul. Băiatul ăsta trebuie pus, dacă nu pe primul loc, măcar pe picior de egalitate cu cuvântul. Adică, să zicem „La început a fost cuvântul-ecou. După aia, Dumnezeu cu mila!”.
– Pe ce te bazezi când crezi asta?
– Am zis: „Doamne apără şi păzeşte ţara asta!”. S-a auzit ecoul? Nu. Am rostit: „Sper că vom trăi vremea în care normalitatea va fii la putere!”. S-a auzit ceva? Tăcere! Când am urlat de durere, mi-a răspuns ecoul. Înmiită s-a întors în inima mea şi a altora suferinţa. O port şi-acum. O poartă şi alţii. O poartă ţara.
– Te-a auzit, de fiecare dată, Cel de Sus.
– Probabil. Sigur e doar că aici, pe pământ, râde ecoul.
Fireşte, patrioţii de ocazie m-au întrebat: „Nu-i aşa că ai strigat durerea nemului ăsta, cum facem noi la televizor? Vii la noi în partid?”.
– Nu, netrebnicilor, nu am făcut şi nu voi face niciodată blat cu voi!, le-am spus răspicat.
– I-ai dezamăgit! Ai trădat şi partidul. Şi Statul. O întreagă ţară.
– O ţară în care a fost şi este la putere ecoul – gargară. Poate ai să râzi, dar am bătut, împreună cu tot neamul, atâtea mătănii, încât de 30 şi ceva de ani am ajuns să stăm în genunchi. Evident că ecoul mătănilor şi al genunchilor plecaţi nu s-a auzit, nu se aude şi nu se va auzi niciodată.
– Pe ecoul – cuvânt l-ai cunoscut ?
– Am dat şi noroc cu domnul ăsta!
– Ai încercat să te împaci cu el?
– Evident. Am mers amândoi la o bere. Am băut fiecare câte o halbă. Se întâmpla prin ’90, nu mă înşel. M-am îmbătat rău de tot atunci.
– Cum, Doamne iartă-mă!, te-ai îmbătat dintr-o bere ?
– Vezi tu, eu şi alţii ca mine, am apucat două perioade. Prima a fost până să beau halba. Se numea „Raiul raiurilor rele”. Am crezut că s-a terminat cu ele. Că nu va mai scrie, la poarta lor, nici „Inventar ” şi , cu atât mai puţin, „Ne întoarcem imediat”. Am mai sperat, ameţit dintr-o singură bere, că a venit timpul „Raiul raiurilor bune”. Cum să nu te îmbeţi de fericire că vine vremea „Raiurilor bune”? Şi că s-a terminat cu minciuna din timpul „Raiului raiurilor rele”?
– Ecoul s-a îmbătat?
– Evident. I s-a urcat rău la cap şi alcoolul, şi beţia puterii. Şi-o ţine lunga de-atunci. Din anii: sfârşit de ’89, început de ’90.
– În viaţa de zi cu zi cum se comportă?
– Cel mai adesea, ca un star rock. Trece prin mulţimea durerilor care îl aplaudă, făcându-i loc gărzile de corp. Uneori, e foarte amabil: împarte autografe. Dar trebuie să fii pregătit.
– Adică, să ai un pix şi-o hârtie?
– Nu! Doar sufletul şi, mai ales, inima pregătită. Ecoul îţi dă autograf pe suflet şi pe inimă. Îţi lasă durerea. Apoi, e treaba ta ce faci cu ea. Poţi să o strigi din nou. Poţi să zici că îţi este silă, că-ţi vine să pleci de-aici. Domnul ecou te-aude şi râde. Atât. Nu-ţi răspunde.
La început a fost, cu siguranţă, cuvântul. Apoi, s-a transformat în ecou. Un ecou care râde.
Cuvântul suferă. Cuvântul are amortizor. Ecoul – gargară zbiară. Vorbeşte la televizor. Guvernează o ţară.
Doar cuvintele- blesteme nu mai au sonor.
