Giorgiana Radu
Distanţarea socială, intervalul orar anume stabilit pentru deplasarea vârstnicilor, rigorile create în contextul pandemiei ar trebui să rarefieze oamenii pe străzi, dar toate acestea nu fac decât să-i apropie și mai mult. Cozile la farmacii par interminabile, la ușile băncilor sunt mai ceva ca la magazinele alimentare, iar îmbulzeala ia rapid locul distanțării. Pericolul este repede uitat, așa cum mulți dintre cei care s-au înrolat în rând au uitat lungile așteptări pentru puținul de dinainte de `89. Răbdarea cu care se înarmau atunci și disciplina amărâtă nu se mai regăsesc la cozile de acum. Astăzi, nerăbdarea și nervozitatea domină și generează conflicte.
E pandemie, țara se află sub pecetea stării de urgență, iar oamenii sunt totuși nevoiți să umble, mânați, cei mai mulți, de nevoi stringente. Nu ei sunt întotdeauna vinovați pentru „busculadele” create, ci regulile aplicate în instituții. Acestea nu prevăd derogări pentru situațiile speciale.
Deunăzi, într-o instituție bancară, intră peste rând un bărbat în vârstă. A fost apelat să vină să-și ridice cardul. Funcționarii băncii – doi la număr – erau ocupați cu alți clienți, iar la ușă mai așteptau 10 – 12 persoane. „Sunt bolnav de cancer” – spune bărbatul care scoate din buzunarul de la piept un teanc de hârtii care confirmau spusele lui.
„Vă cred și vă înțeleg, dar înțelegeți-ne și dumneavoastră. Așteptați! Astea sunt regulile” îi răspunde funcționarul băncii, care avea într-un fel dreptate.
Pentru a-l ajuta pe clientul bolnav avea nevoie de acordul celor care veniseră înaintea lui, ori cei de afară nu dădeau niciun semn că i-ar fi acordat prioritate, ba din contră, fiecare își striga „durerea”, iar cei din interior aveau și ei ”bolile” lor. Și apoi în vreme de coronavirus cine să se mai sinchisească de un biet suferind de cancer!?
Întâmplarea aceasta mă duce cu gândul la o alta petrecută în urmă cu câteva săptămâni. La o unitate a CEC -ului aveam de rezolvat un fleac. Înaintea mea se afla o persoană. După plecarea acesteia, dau să merg spre ghișeul respectiv, așa cum era firesc, dar mi se spune să aștept, să meargă mai întâi doamna care venise în urma mea, întrucât era persoană juridică. Sigur că am așteptat, întrebându-mă însă în tăcere ce fac, dacă mai vin vreo cinci persoane juridice, cât trebuie să aștept eu care aveam cusurul de a fi doar persoană fizică?
Birocrația, rigorile instituțiilor nu țin cont de boli, de vârstă, de probleme în general. Funcționarii sunt, de multe ori, puțini, iar ei respectă un protocol standard.
Întâietatea se oferă de la un cetățean la altul, atunci când există empatie și îngăduință. „Am cancer” nu pare să fie biletul de intrare peste rând, nici măcar în vreme de pandemie, iar Săptămâna Patimilor, care ar trebui să îmbuneze, înrăiește.
Nu pot uita chipul acelui vârstnic, subțire ca o ață, cu teancul de dovezi că are o boală nemiloasă și nici privirea aceea stinsă, care nu găsea nicăieri o fărâmă de înțelegere și omenie.
