Florin Tănăsescu
La nordul Dunării roş-galbene-albastre, era vremea în care semnele de punctuaţie îşi făceau de cap. Timpul în care parantezele mici, parantezele mari, acoladele, semnul mirării ( mai ales), dar şi al întrebării ( destul de des) se destrăbălau. Nu exista o limită a bunului simţ. Adică, un punct.
Virgula, în special, se insinuase între subiect şi predicat. Era cea mai tupeistă.
Auzind lucrul ăsta, până şi masonii s-au închinat: „Doamne apără şi păzeşte de aşa ceva! De virgula între subiect şi predicat, ridicată la rang de stat. Da’ unde se întâmpla ?
– Sunteţi surzi? La nordul Dunării. În acolada arcului Carpat. În România care i-a dat pe
Eminescu, Păunescu, Sorescu. În ţara care l-a trădat pe Brâncuşi. Şi nu doar pe el.
– Acolo se vorbea cândva despre „Glasul pământului, glasul iubirii”.
– Se vorbea. Dar se şi blestema. Prea se-ndesise „Pădurea disperaţilor” de-atâtea virgule nesimţite care se insinuau între subiect şi predicat. Unii, care se obosiseră să tot strige în van că „Împăratul are capul rotund, dar mintea în colţuril!”, s-au autodezrădăcinat. Au plecat. Şi-au dat seama la timp că acolo poţi foarte bine să reprezinţi un mod de întemniţare printr-un altul. Printr-o simplă paranteză. Sau, să fii trecut la index.
Perplex, un altul, tot mason, a întrebat:
– E vorba despre cineva care a zis cândva „Aştept să treacă nedreptatea!”?
– Exact. Tudor Vianu!
– Da’ cine era virgula, mă rog frumos?
– O tupeistă. Sau un tupeist. Mai multe tupeiste, mai mulţi tupeişti. Oricum, aproape toţi, aproape toate erau o apă şi-un pământ. Dar, adevăr grăiesc vouă: Virgula, virgulele era/erau şi de gen feminin, şi de gen masculin. Dar, pentru a înţelege mai bine de ce era blestemat locul, folosim femininul. Este în acord cu ţara.
– Ţara ce zicea ?
– Tăcea. Şi spera că se va termina odată şi-odată dezmăţul semnelor de punctuaţie.
– O iluzie !
– Evident. Cine credea că rotaţia cadrelor pe post s-a terminat sau se va termina vreodată, amarnic se-nşela. Învârteala virgulelor între subiect şi predicat continua de treizeci şi ceva de ani. Semnele de punctuaţie ocupau posturi cheie de conducere. Şi la nivel de stat, şi prin teritoriu. E-adevărat, existau şi excepţii. Dar, cu o floare nu se putea da virgula afară! Oricum, prinse cheag. Iar cei care nu se coborau la nivelul frustrărilor ei erau obligaţi să facă muncă în folosul comunităţii. Cu alte cuvinte, erau tot un fel de condamnaţi.
– Masonii iar s-au închinat. Şi-au repetat: „Doamne apără şi păzeşte ţara în care au trăit Tristan Tzara, Eminescu, Creangă, Sorescu, Eliade, să fie condusă de figuri geometrice şi semne de punctuaţie: capete pătrate, acolade, paranteze!”
– Linişte ! Să ascultăm buletinul de ştiri.
„Aici, Radio România. Cotele apelor Dunării au depăşit nivelul critic de toleranţă. Fluviul încearcă să se reverse peste pământul în care la putere s-au instalat virgulele dintre subiect şi predicat. Nu are forţă. Nu are apă. Se-ntoarce în matcă. Acum, urmează rubrica «Sport»: Românii fac zilnic exerciţii de uitare pentru a nu-şi pierde minţile. «Meteo»: Nu a mai plouat de ceva timp. Ce a fost verde s-a uscat. Doar semnele de punctuaţíe s-au adaptat noilor condiţii pedologice”.
– Atât? Dunărea doar a încercat?
– Doar atât.
– Mai există vreo brumă de speranţă?
– Probabil că da.
– Care ?
– Hristos a înviat! Se scrie fără virgulă între subiect şi predicat.
Deocamdată.
