Nicoleta Dumitrescu
Instituirea stării de urgență și în România a fost proba mobilizării, mai ales pentru cei care nu erau obișnuiți să sară din pat direct în bocanci și să iasă pe ușa lângă care stă mereu neclintită valiza, iar cei din armată știu ce poate să încapă în ea.
Privită inițial de la televizor, prin intermediul imaginilor parvenite din alte state, ca un soi de film SF, deși tragismul scenelor nu mai avea nevoie de nicio confirmare, mobilizarea s-a rostogolit, iată, aproape pe nesimțite, fără să mai țină cont de nicio graniță, de niciun criteriu ori statut.
A devenit cuvântul de ordine în toate colţurile pământului. Și asta deoarece, în astfel de momente, contează, mai ales când este vorba despre a se lua o decizie, și câteva secunde!
Când spui însă mobilizare, e nevoie și de cineva care să sune goarna dar, mai ales, de cine să spună:” Prezent, sunt aici, ce am de făcut!?”
Iar provocarea acestei mobilizări este una cu totul aparte, întrucât, pe lângă faptul că nu a mai existat o astfel de confruntare, de o asemenea amploare, niciun specialist, oricât de mare ar putea să fie el, nu poate să spună cât va mai dura această pandemie, ce populație a globului va fi afectată, cu ce sechele vor rămâne cei care au zăcut pe un pat de spital dintre cei confirmați cu coronavirus.
Deja, nopțile s-au transformat în zile, iar epuizarea își spune și ea cuvântul. Asta în timp ce, inclusiv în România, de la o oră la alta vin noi confirmări că temutul virus a mai făcut alte și alte victime.
Pentru găsirea celor mai bune soluții, deși nimeni nu are certitudinea că pot fi, se fac planuri şi se iau noi decizii. Pentru cea mai bună coordonare însă este nevoie de oameni. Și asta deoarece, de fapt, secretul mobilizării stă în oamenii pe care trebuie să-i strângi la aceeași masă. În adevărații specialiști.
Suntem într-o situație de criză prin care România nu a mai trecut nicio dată. Țara este într-o stare de urgență, de mobilizare care, cu siguranță, nu le sunt străine acelora care sunt veterani de război ori urmași ai acestora. Cu câteva diferențe. Dacă pe vremuri se știau cine sunt dușmanii și de unde pot veni, acum, dușmanul nu are chip, nici miros, nici măcar umbra nu i se zărește. Semnalele că a venit, că este lângă tine și că te-a făcut prizonierul lui, sunt atunci când testul de coronavirus a ieșit pozitiv. Și de-abia de aici începe lupta. Și ce luptă! Și ce mobilizare!
De la o zi la alta, de la o oră la alta, de la o secundă la alta, se caută soluții. Se caută și specialiști.
Privind în urmă, oare nu era bine dacă erau considerate prioritare, în adevăratul sens al cuvântului, Sănătatea și Cercetarea? Nu era bine dacă erau alocate fonduri pentru menținerea și dezvoltarea activității acestora? Era ! Numai că, tot privind în urmă, găsim, rătăcite prin sertare, deciziile de restrângere a activității, de închidere totală de activitate, așa cum s-a întâmplat cu spitale, cu instituții de cercetare. Uitându-se cu un ochi la ce soluții au recurs cei din statele vecine și cei din România încearcă, din mers, soluții alternative astfel încât situația în lupta cu coronavirusul să fie ținută în frâu. E greu, însă, nespus de greu. Unde sunt, însă, miile de specialiști, puși pe listele partidelor, pentru a conduce motoarele țării, o dată la patru ani? Răspunsul îl ştim cu toţii! Acum, ca să nu se lipească virușii de ei, inclusiv aceștia stau în casă, în autoizolare. Deși, în continuare, sună mobilizarea…
