Învierea Domnului Iisus Hristos este temelia învierii
de obşte sau universale a tuturor oamenilor care au trăit
pe pământ de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei (cf.
1 Corinteni 15, 52). Însă, învierea de obşte sau universală nu
este un fenomen natural, ci ea este o minune, o lucrare mai
presus de fire, este darul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu
pentru toţi oamenii din toate popoarele, din toate timpurile
şi din toate locurile (cf. Ioan 5, 28-29 şi 1 Corinteni 15, 52).
Deşi toţi oamenii vor învia la sfârşitul veacurilor,
totuşi, existenţa fericită sau nefericită a fiecărui om după
învierea universală depinde de libertatea omului de a
săvârşi fapte bune sau fapte rele, de răspunsul pozitiv
sau negativ al fiecărui om faţă de iubirea lui Dumnezeu:
„pentru că noi toţi – spune Sfântul Apostol Pavel – trebuie
să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos,
ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău”
(2 Corinteni 5, 10).
Lumina Învierii lui Hristos ne arată, aşadar, cât de mare
este valoarea vieţii pământeşti a fiecărui om, tocmai pentru
că viaţa omului pe pământ este anticamera învierii de obşte
şi a vieţii cereşti veşnice, a pregătirii omului pentru a intra
în Împărăţia iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.
Fără învierea universală şi fără speranţa transfigurării
universului actual într-un cer nou şi pământ nou, istoria
omenirii se consumă într-o luptă dramatică pentru
existenţă şi o nesfârşită alergare după fericiri limitate şi
trecătoare, iar întreg universul actual pare o necropolă
imensă în expansiune fascinantă şi dezintegrare lentă.
Fără proclamarea Evangheliei Învierii lui Hristos şi fără
mărturisirea din Crezul ortodox: Aştept învierea morţilor şi
viaţa veacului ce va să fie, Biserica însăşi riscă să fie redusă la
o morală socială şi să devină o instituţie seculară ca oricare
alta din lumea aceasta (cf. 1 Corinteni 15, 14).
Aşadar, credinţa în Înviere ne ajută să nu ne pierdem
nădejdea în faţa greutăţilor vieţii, ci să cerem mai stăruitor
ajutorul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care, tainic, dar
real, cunoaşte viaţa noastră cu toate încercările ei şi ne
spune: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28, 20).
(…) Credinţa în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi
asupra morţii ne cheamă astăzi să ajutăm mai mult pe toţi
oamenii care au nevoie de ajutor spiritual şi material.
De aceea, Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul
2020 ca An al pastoraţiei părinţilor şi copiilor, precum şi An al
filantropilor români, pentru a promova atât demnitatea familiei
şi valorile autentice ale pedagogiei creştine, cât şi cultura
dărniciei sau a generozităţii în viaţa poporului român.
Astăzi, în contextul pandemiei cu noul coronavirus
(COVID 19), când vedem în jurul nostru atât de multe semne ale
bolii şi ale morţii fizice, toţi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu
pentru toate persoanele bolnave, dar şi pentru toţi medicii
şi personalul sanitar, pentru toţi voluntarii care ajută pe cei
bolnavi şi pe cei izolaţi, precum şi pentru toţi cei ce lucrează
cu devotament pentru sănătatea şi binele poporului român.
Să ne rugăm pentru toate familiile şi copiii, tinerii şi bătrânii
neajutoraţi, pentru toţi cei nevoiţi să rămână acasă, în
izolare, respectând măsurile de siguranţă sanitară.
Apreciem şi binecuvântăm pe toţi clericii: ierarhii, preoţii
şi diaconii, pe toţi monahii şi monahiile şi pe toţi credincioşii
mireni care se roagă mult şi ajută spiritual şi material
pe cei aflaţi în nevoi.
De asemenea, adresăm cuvinte de consolare şi compasiune
familiilor celor decedaţi ca urmare a pandemiei actuale.
Iubirea izvorâtă din rugăciunea pentru cei adormiţi în
Domnul este mai tare decât moartea! Pomenirea în rugăciune
a celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă,
de speranţă şi de iubire, după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel, care îndeamnă pe creştinii ce plâng pe cei morţi să
nu se întristeze peste măsură, ca oamenii fără de nădejde,
ci să se mângâie, având credinţa că Hristos Domnul, Cel
ce a biruit moartea, va învia pe cei adormiţi (cf. 1 Corinteni
15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună
cu Domnul în Împărăţia Sa (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).
Înroşirea ouălor – legendă, artă şi industrie
Spiritualitatea românească păstrează câteva legende referitoare la înroşirea ouălor, potrivit crestinortodox.ro. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos când se vor înroşi ouăle din coșul ei. Și, pe dată, ouăle s-au făcut roșii. Se mai spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roșii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există și alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul românesc, așa cum era și în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să numească Paștele sărbătoarea de ouă roșii a ghiaurilor (creștini) valahi. [19]
Dar oul, simbol al fecundității și al formei aproape desăvârșite, era folosit și de alte popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei și Europei, care serbau Anul Nou la echinocțiul de primăvară, ofereau în dar, prietenilor și vecinilor, ouă roșii. Acest obicei, mult practicat în Italia, Spania, Franța, Rusia și chiar în Persia, s-a transmis creștinilor de la păgâni. Și romanii se zice că foloseau ouăle roșii la sărbătoarea lui Janus. La perși, egipteni, greci și gali oul era emblema universului, opera divinității supreme. La creștini se credea că el îl reprezintă pe Creator, care creează tot și conține în sine totul. La români este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paște, după ce este sfințit și toată familia ciocnește ouă. În dimineața primei zile de Paște, e obiceiul, în Bucovina, de a te spala cu ou roșu și cu bani, ca să ai fața roșie ca oul și să fii bogat tot anul.
Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre artă populară în privința ornarii ouălor de Paște, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din mormânt și a înviat, precum puiul din găoace. În Bucovina (și nu numai) ele se numesc și „ouă muncite”, dedicând strădania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.
În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunză de stejar, bradul, floarea de măceș, grâul, coarnele berbecului, peștele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cărarea (calea) rătăcită, cârligul ciobanului, crucea Paștelui etc. Mai nou se întâlnesc icoane pictate pe ouă sau în interiorul oului. Tot un motiv tradițional îl constituie încondeierea cu încreţeli (motive ornamentale) de pe cămășile populare.
Se mai întâlnesc și alte motive: șarpele, greblă, furcă, ciuboţica cucului, hora, cloșca cu pui, coada rândunicii, laba gâştei, colțul porcului, strugurele, cireșica, floarea paştii, fierul plugului, cheptenul, frâul, ferestruică, etc., prezente, mai nou, în zona Branului. Dar se mai încondeiaza ouă și în Vrancea, în Oltenia etc.
În cultura populară actuală, ouăle împistrite sunt, mai mult, obiecte de artă. Este o adevărată industrie a încondeierii ouălor, care constituie mândria Paștelui bucovinean. Ele sunt vândute și peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate și de străini. Însă tradiția general ținută de români este înroşirea ouălor, care este o adevărată marcă identitară și o îndeletnicire specială a fiecărei gospodine pentru Joia Mare.
Paşte sau Paşti?
De fiecare dată când ne apropiem de sărbătoarea Învierii Domnului, în spaţiul public începe dezbaterea pe tema folosirii corecte a cuvântului „Paşti” sau Paşte”. Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (ediţia a II-a, revizuită şi adăugită) spune că ambele forme – Paşte/ Paşti – sunt acceptate ca fiind corecte. Doar că teologii recomandă folosirea termenului de „Paşti” atunci când ne referim la cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Învierea lui Iisus Hristos. „Cuvântul Paşti (folosit de obicei la forma de plural lat. Paschae) e de origine ebraică (Pesah-trecere) şi era folosit pentru sărbătoarea azimilor (Pascha), sărbătoare anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie, când s-au eliberat din robia egipteană (Ieşire 12, 27), la 14 Nisan (prima lună plină de după echinocţiul de primăvară)”, se arată în „Dicţionarul de cunoştinţe religioase”, scris de preotul profesor Ene Branişte şi profesorul Ecaterina Branişte.
