Giorgiana Radu
Ia cuvintele mele. Ştiu, sunt puţine şi modeste, dar tu le poţi înnobila. Pune-le broderiile metaforelor tale şi strigă-le, fă-le auzite în universul suferind de glasul tău. Mie, cuvintele nu-mi sunt atât de necesare. Nu știu să le cânt. Nici să le vorbesc nu mă pricep foarte bine. Tu, în schimb, le transformi în veritabile nestemate.
Ia-mi, Doamne, cuvintele, puterea de a le rosti și așază-le acolo unde cu adevărat este nevoie. Ești nedrept, Doamne, îmi vine să-ți spun. Să te-ntreb, azi, când Fiul Tău își începe pătimirile, de ce? De ce i-ai luat darul vorbirii tocmai lui? De ce nu mie?
Multe te-aș întreba, Doamne, dar mi-e teamă. Știi, Tu, mai bine, ce ai pregătit pentru fiecare.
Știu, în locul întrebărilor ar trebui să-și afle locul recunoștința, mulțumirea și rugămintea de a te îndura de noi.
Egoismul nu-și are rostul în aceste zile. Lumea toată are nevoie de tine, Doamne, știu, iar eu mă plâng de ale mele și te iau la rost. Dar, neputința mă cercetează.
Poate, totuși, faci o minune. Puterea rostirii dă-i-o lui. Pe mulți i-ai bucura. Sigur, ar fi și câțiva care s-ar teme de tăișul cuvintelor lui, dar chiar și aceia ar accepta gălăgia în schimbul muțeniei.
Prea dur a început acest an pentru noi, pentru întreaga lume. O fi un semn sau, pur și simplu, cursul firesc al destinului? Aproape că nici nu mai contează. Pentru astfel de lucruri n-ai cum să te pregătești, cum să le primești, pentru ca suferința să fie mai blândă. Nu, izbiturile acestea ard mai dureros decât focul.
De aceea, Doamne, te rog, ia-mi puterea rostirii și așaz-o acolo unde cu adevărat este nevoie. Fă să cânte, din nou, verbul, să răzbată peste întunericul tăcerii simfoniile poetului național.
