Luiza Rădulescu Pintilie
Cu aproape 18 ani în urmă, mai precis în 22 iunie 2002, apărea în ediţia de sâmbătă a ziarului Prahova un interviu cu ing. Mircea Dridea- pe atunci preşedinte al Asociaţiei Judeţene de Fotbal Prahova- în cadrul unor interviuri pe care le-am realizat cu cincizeci de personalităţi ale momentului, din cele mai diverse domenii. Un an mai târziu, acest interviu era inclus în volumul „Refugiu în cel de-al cincilea anotimp” (Interviurile PRAHOVA; Luiza Rădulescu Pintilie). Distinsul meu interlocutor tocmai a împlinit, pe 7 aprilie a.c., 83 de ani, iar multe dintre ideile pe care mi le împărtăşea acum aproape două decenii par că se referă chiar la timpul pe care îl trăim acum şi în sport, şi în viaţă în general. De aceea am şi decis să reîncredinţăm acest interviu paginii de „Sport” a ziarului Prahova, pentru mai vechii şi mai noii săi cititori …
***
Născut la 7 aprilie 1937, la 16 ani confirma că ar putea să fie un bun şahist. O mutare spre … sportul rege- pe care îl descoperise , mai întâi, fratele său mai mic, Virgil Dridea- şi, patru ani mai târziu, Mircea Dridea devenea o certitudine pentru lumea fotbalului. În cincisprezece campionate, a semnat momente de glorie ale echipei Ploieştiului său natal- Petrolul- cu care a fost, de trei ori, campion naţional.Titular în reprezentativa României, a jucat împotriva marilor echipe ale Europei: Italia, Germania, Portugalia.Trei goluri, la debut, contra Poloniei.Victorie răsunătoare asupra Franţei, la Paris; înfrângere, în anul în care Anglia deţinea supremaţia mondială, administrată chiar campioanei din ”Albion”, Liverpool, formație pe care nicio altă formaţie românească nu a mai reuşit să o învingă și care acum domină fotbalul mondial! Apoi, de mai multe ori preşedinte al Clubului Petrolul, tehnician al unor echipe din Maroc, Tunisia sau Egipt.
1952-1971 : istorie, palmares, prestigiu. Apoi, până azi (n.n- anul 2002, când a fost realizat interviul), implicare de pe banca unor foruri de decizie în universul care înseamnă fotbal. E convins că „Petrolul” nu merită să fie uitat sau distrus. Nu se pot vinde şi nici cumpăra, la niciun preţ, tradiţia şi renumele. Nu şi-a dorit celebritatea. Dacă a fost şi este cunoscut, mulţumirea sa este că timpul nu a trecut degeaba. Amestec de romantism, nostalgie şi luciditate, ceea ce a fost se oglindeşte şi într-o optimistă privire spre viitor.
– Fotbalul- câte bucurii, câte orgolii, câte energii, câţi bani s-au învârtit şi se învârt, în lumea întreagă, în jurul unui joc! Când l-aţi descoperit ?
– Să vă spun un mic secret: aş fi putut să fiu un bun şahist. La 16 ani aveam categoria I. Fratele meu, Virgil Dridea, care este mai mic, a descoperit, într-o zi, fotbalul şi m-a convins şi pe mine. Adesea, când ne tachinăm îi şi spun că lucrul cel mai bun pe care l-a făcut pentru acest sport este că m-a îndreptat pe mine spre el. De fapt, eu nici nu mi-am impus să fac fotbal, dar m-a atras. Fratele meu era mult mai talentat, iar eu- şi sper să nu se supere- m-am dovedit mai ambiţios, mai muncitor, mai perseverent. M-a ajutat şi şahul să fiu în viaţă ordonat, iar în fotbal să merg cu o mutare înaintea adversarului.
– Şi aţi ajuns celebru. Mărturie stau anii de glorie ai „Petrolului”, dar şi multe pagini ale istoriei fotbalistice naţionale. Aţi jucat alături de nume mari: Dobrin, Lucescu…
– Nu mi-am dorit, sub nicio formă, celebritatea. Dacă am fost şi sunt cunoscut, înseamnă că nu mi-am pierdut timpul degeaba.
– Mai seamănă fotbalul pe care, aşa cum spuneaţi, l-aţi descoperit într-o zi, cu cel de astăzi ?
– Se desfăşoară după aceleaşi reguli. Numai că, în vremea în care jucam eu, era mult mai romantic. Se juca atunci şi pentru plăcerea jocului, şi pentru plăcerea spectatorilor, fie că aceştia se numeau familie sau prieteni. Astăzi, se investesc bani şi, pentru a-i recupera, se întâmplă ceea ce se întâmplă.
– E cale de întoarcere ?
– Atunci când nu va mai însemna, întâi de toate, interes, afacere. Când 50 la sută măcar va reveni la definiţia iniţială de joc. Fotbalul a devenit, astăzi, mai mult o industrie. Ar trebui să se ştie, mai ales de către cei tineri, că „Petrolul „ a avut şi momente de vârf, şi momente mai puţin bune. A „ căzut” chiar şi în „B”. Dar a fost o echipă mare fiindcă a fost, de fapt, o echipă de suflet. Aduşi şi de prin alte părţi, jucătorii au devenit ploieşteni şi au rămas în Ploieşti. Nu am fost o echipă de mercenari, cum se întâmplă astăzi şi la noi, şi în Occident, unde echipele sunt adevărate conglomerate de jucători. Noi n-am obţinut aproape nimic pentru noi. Dar istoria, prestigiul, palmaresul nu pot fi vândute şi nici cumpărate. Cum să dispară „Petrolul” ?! Nu merită să fie nici uitat, nici distrus, aşa cum încearcă unii, invocând motive financiare. Sunt şi alte echipe care trec prin situaţii dificile: Universitatea Cluj, UTA Arad. Dar sunt nume care trebuie să rămână!
– Se invocă des, şi de către cei de ieri şi de către cei de azi, dramatismul generaţiilor de sacrificiu…
– Cu siguranţă că noi am fost o astfel de generaţie.Acum douăzeci de ani, pentru 50 de dolari puteai să faci puşcărie ; acum trebuie să ai 50 de mii de dolari ca să fii apreciat! Atunci puteai să fii condamnat la moarte pentru ceea ce unii astăzi te-ar decora!
– Observ că vorbiţi mai puţin despre dumneavoastră şi mai mult despre echipă. Credeţi în prieteni ?
– Fotbalul este un sport de echipă. Cât despre prietenie, cred că în viaţă trebuie să fii atent cu prietenii pe care ţi-i faci. Eu nu am avut foarte mulţi prieteni fiindcă mi-am impus să-i aleg doar pe aceia de la care să am ceva de învăţat, nu să-i domin. Prieteni doar la un pahar de vin cred că e mult prea puţin !
– Ce valoare este pentru dumneavoastră cea mai importantă dintre toate ?
– Important este să fii corect în viaţa de familie, în relaţiile cu cei din jur. Corectitudinea înseamnă şi cinste, iar asta derivă din educaţie.
– Credeţi în Dumnezeu ?
– Da; cred că există undeva o forţă supranaturală. Soţia mea şi cele două fete sunt credincioase.
– Credeţi şi în oameni ?
– Cred. Deşi m-am mai păcălit câteodată. Dar e prea târziu să mă mai schimb.
– Cum aţi defini timpul ?
– În ultimii douăzeci de ani a trecut prea repede. Dar nu îmi pare rău pentru că nicio clipă trecută, fie ea şi pierdută şi cred că important este să privim spre viitor.
– Pe care, ca bunic, îl legaţi de viitorul propriilor nepoţi…
– Sunt averea şi mulţumirea mea cea mai de preţ. Am patru nepoţi, două fete şi doi băieţi, cel mai mare având 16 ani, iar cel mai mic- doi ani.
– Vă place să citiţi ? Şi mărturisesc că nu aş fi putut să nu observ modul elevat în care dialogaţi, echilibrul aşezat în fiecare consideraţie făcută…
– Citesc, într-adevăr, mult. Am absolvit Institutul de Petrol-Gaze, promoţia 1959- Facultatea de Utilaj, dar am avut şi şansa să învăţ multe şi de la fratele meu mai mare, care a făcut „Literele”. Sunt interesat de tot ceea ce este nou. Chiar am televizorul meu fiindcă soţia urmăreşte telenovelele, iar eu –mai mult National Geographic sau Discovery. Am să spun, fără nicio reţinere, că am învăţat multe şi de la domnul Mircea Ionescu Quintus. Consider că şi la vârsta mea am încă multe de aflat şi, de fapt, chiar şi cu o săptămână înainte de a pleca din lume poţi să mai înveţi ceva.
– Cum vedeţi România peste 10 ani ?
– Cu toate greutăţile, cu toate problemele sociale care sunt, cu toate murdăriile care au loc, cred că suntem pe drumul normal. Nu spun drumul cel bun, ci normal. Şansa noastră cred că este intrarea în anumite structuri care ne vor obliga să respectăm regulile dacă vrem să fim alături de ele, fie că este vorba despre NATO sau UE. Una face trimitere la securitate, cealaltă la bunăstarea noastră.
– Vă interesează politica sau, poate, chiar faceţi politică?
– În 1992, a lipsit o săptămână să fiu propus primar al Ploieştiului. Am avut idei liberale, însă, m-am oprit la timp. Sunt convins că politica este o problemă importantă, dar este pentru politicieni, nu pentru toată lumea.
– Ce vă dezamăgeşte cel mai mult la cei din jur, ori dintre cele care se întâmplă în jur ?
– De la o vreme, mă preocupă mai mult persoana mea şi familia. Dar dacă a început să mă dezamăgească totuşi ceva, atunci aceasta este răutatea unora- chiar a unor ziarişti- dar îmi propun să depăşesc această stare,
– Aţi călătorit când pentru mulţi a fost doar un vis. Aţi fi putut să rămâneţi peste hotare atunci când alţii încercau, cu disperare, să fugă…
– Nu mi-am pus niciodată problema să rămân şi nu vreau să declar prin asta că aş fi un bun român. Am avut posibilitatea să mă duc, să locuiesc, să văd, să selectez, dar şi să rămân. Eu sunt un sentimental, ţin la familie, ţin la locurile de acasă. Prin absurd, mai degrabă aş încerca să rămân acum, când ştiu că pot să mă întorc oricând în ţară. În schimb, îmi place foarte mult să călătoresc, să văd lumea. Este cel mai bun mijloc de a te îmbogăţi sufleteşte, nu luând neapărat ceea ce s-ar putea lua. Am călătorit şi în perioadele mai puţin prielnice, dar şi acum. Am văzut toată Europa, de la marile ţări la cele mai mici state. Din fiecare loc am cumpărat cel puţin o vedere. Revăzându-le, refac astfel, în gând, fiecare călătorie.
