Florin Tănăsescu
Naiba ştie de ce mi-a căzut cu tronc, taman la bătrâneţe, Floarea artificială. Sau poate ştie lumea asta, spoită cu sentimente. Plină cu lacrimi de complezenţă şi surâsuri în spatele cărora se-ascund rânjete ce te pândesc la cotitură, să-ţi dea un cap în gură. Altă explicaţie nu există.
– Mulţi se întreabă de ce nu i-ai făcut curte cu zeci de ani în urmă ? De un 8 Martie, când învăţătoarele plecau de la şcoală cu braţele pline de flori artificiale.
– Eram minor la vremea aia. Credeam că tot ce zboară – inclusiv puful de păpădie – îmi aparţine numai mie. Dimitrie Anghel, poetul florilor, mă învăţase asta. Prost sfătuitor !
– “În numele trandafirului”, poţi să ne spui şi nouă cum decurgea relaţia dintre tine şi ea?, se rugau, bătându-mi la geam, laleaua, frezia şi crinul ciudos. Ăsta din urmă, crinul, mă ameţea cu insistenţa sa. Cred că era gelos.
– Fiicele ploii, florilor naturale, ideea este că mi-am asortat şi eu viaţa după chipul şi asemănarea lumii ăsteia. Clar, da?
– Are ceva special în ea? Ceva accesorii? Sepalele, pe sub petale? Se parfumează ?, întreabă Ciuboţica cucului.
– Nu. Este din plastic, deci n-are sentimente, iar eu nu am aşteptări de la ea, cum nu am nici de la oameni. “Şi niciodată nu râd, şi niciodată nu plâng” – asta îmi spune, din când în când.
– Merge prin cluburi sau ceaiuri dansante, cu tine?, insistă, galbenă de invidie, “Ora 20”.
– Da!, o pusei şi p-asta la punct, fără să-i dau alt amănunt .
– Şi cum o cheamă?, mă întreabă şi garoafa, străduindu-se să fie mai puţin oficială decât este.
– Floarea de Nu-mă-uita!
În timpul ăsta, sfioasa Floare de colţ îmi făcea cu ochiul, în semn de aprobare. Semn că mă înţelege. Semn că în lumea asta trebuie să ai sentimente doar aşa, de flori de cuc. Semn că, dacă pui sufletul pe tavă oamenilor, eşti un om năuc. Semn că înstrăinarea se cuibăreşte în noi şi niciodată nu ne punem întrebarea: “Ce s-a-ntâmplat cu tine, cu mine, ce s-a-ntâmplat cu noi ?”
Fireşte, şi eu o înţelegeam pe Floarea de colţ. Pentru mine, ea repezenta călugăriţa retrasă departe de lumea dezlănţuită şi smintită, pe-o stâncă.
– Dacă este artificială, e clar că o să trăiască mult mai mult decât tine. Cred că este chiar nemuritoare!, găsi de cuviinţă să mă rănească un pic şi Muşcata.
– Evident că da. Eu nu mă cred nemuritor, deşi speram cândva.
– În testament ce vei scrie? Ce o să-i laşi moştenire ?, se trezeşte să mă întrebe şi Macul.
– Toată iarna vrajbei noastre. “Un veac de singurătate”, comprimat în 30 de ani. Înstrăinarea noastră de zi cu zi. De ceas cu ceas. Drojdia sentimentelor ce ne-au mai rămas. Toate fi-vor spuse când lumea se va trezi.
Apoi tac. Floarea de Nu-mă-uita se uita la mine. Şi promite:
– Va veni vremea când voi vorbi despre tristeţea lumii de-acum. Aşa o să fac.
Nu, n-am să tac!
