Florin Tănăsescu
– Schimbăm tactica!, ne spune antrenorul. Nu ştim nimic despre adversar. Este invizibil. Am cerut şi la FIFA casete video cu el. Nu au. Mi-au spus: “La vremea aia, ştie numai Dumnezeu câţi au murit. A atacat în valuri şi pe la anul 1400, şi înaintea erei noastre. A făcut antrenament cu porţile închise”. Apoi trage o-njurătură ca orice tehnician care se respectă.
– Deci, nu mai mergem pe apărarea “om la om” ? Mergem pe defensiva în zonă şi contraatac?, întreabă Maldini?
– Certo !, îl asigură Baresi, aflat la doi metri de el.
Eram în echipa mondială. Osvaldo Ardiles, argentinianul, exersa în vestiar schema cu datul balonului peste cap, cu călcâiul. Aia pe carea aţi văzut-o în filmul “Drumul spre victorie”, când i-a pasat lui Pele.
– Iar Pele, din foarfecă, a înscris un gol!, intervine un suporter.
Forţele de ordine îl scot. Locul lui e în Marea Tribună Mondială, unde omenirea aşteaptă cu sufletul la gură finalul meciului vieţii contra morţii. Majoretele – voluntarele din echipa mondială a Crucii şi a Semilunii Roşii – îi incurajează. Gianna Nannini, italianca aceea care a cântat Imnul Mondialului din 90 (“Notti magiche”), le spune: “Din vestiar ies băieţii şi în ochii lor citesc dorinţa de a câştiga”.
Se reia meciul vieţii şi al morţii. Papa Francisc, suporter al lui San Lorenzo, binecuvântează începutul partidei. Tigana – ce mult mi-a plăcut franţuzul ăsta ! – pune defensiva adversă pe picior greşit. Urmează pasa decisivă spre Ardiles.
– Ardiles, stimaţi spectatori, cade secerat în careul advers!, se-aude înfundat în casele cu radiouri care purtau mască.
Osvaldo plânge. Printre lacrimi, strigă de durere că în Războiul Malvine – Falkland, fratele lui a murit. Fair-play, crainicul stadionului pune melodia “Don’t cry for me, Argentina!”.
Nu poate continua jocul. Îi predă banderola de căpitan lui Passarella. Mie îmi spune: “Fă tu, fenta aia cu călcâiul şi datul balonului peste cap! Dar nu pasa. Tragi din voleu, direct la poartă!”.
– Băiete, atenţie la schema cu călcâiul. Ştii ce-a păţit Achilles !, mă avertizează columbianul Andres Escobar.
Ştiam, dar purtam tricoul cu numărul 7. Driblez tot ce iese-n cale. Filippo Inzaghi îmi face semne disperate să-i pasez. Gianna Nannini îmi şopteşte: „Visul acela, care începe de copil, care te duce din ce în ce mai departe, nu e o prostie. Totul e să crezi în tine”.
Mă uit la Inzaghi. Şi-a reactivat poziţia de ofsaid. Nu-i pasez. Fac ce m-a învăţat Ardiles. Schema la mişto, cu datul, cu călcâiul, balonul peste adversar. Sunt faţă în faţă cu portarul advers. Şutez din vole. Marchez !
Conaţionalul lui Escobar, Garcia Marques, era în tribune. Scria “Dragostea la vremea holerei”.
Escobar m-a întrebat, la finalul meciului, de ce a murit Achilles, iar eu nu?
– Fiindcă purta cifra 7. El a ştiut treaba asta. Cifra magică ce dă peste cap legendele. Şi moartea o îngheaţă!, îi raspunde troianul.
Gianna Nannini cântă “Notti magiche”.
Papa Francisc o acompaniază: ” Urmează, tot magice, să fie şi zilele!”
