Nicoleta Dumitrescu
Specialiştii care studiază vântul, ploaia, norii, soarele, cei cărora, în ultima perioadă, aparatura de înaltă performanţă le-a venit în ajutor, permiţându-le să „ghicească” la timp când vor ajunge în anumite zone atenţionările de vremea rea, au catalogat iarna 2019-2020 ca fiind una dintre cele mai calde din ultimii zeci de ani. Adevărul este că, de mult timp, aşa cum s-a întâmplat la acest început de an, grâul, înalt cât o palmă, nu a avut o plapumă de nea sub care să „doarmă”, aşa cum nici ghioceii, mai ales cei de prin grădini, nu au avut bucuria înfloririi sub pecetea sărutului zăpezii!
Copiii au dus şi ei dorul de a fi primii care-şi lasă urma bocancilor pe stradă după prima ninsoare, de a purta mănuşi şi haine groase, de a avea nasul roşu din cauza gerului ori de a se bate, în drum spre şcoală, cu bulgări sau să facă, în spatele blocului, oameni de zăpadă. Lipsa zăpezii a avut şi o parte bună, dacă se poate spune aşa, în sensul că autorităţile – minune! – nu au mai fost prinse pe picior greşit la căderea primei zăpezi, circulaţia auto nu a mai fost blocată, iar, ca niciodată, în anotimpul rece, nu a mai ieşit la iveală faptul că drumurile cele mai circulate din ţară nu au nici acum, după ani buni de promisiuni, perdele forestiere de protecţie împotriva zăpezii.
Tot potrivit specialiştilor, se pare că vina lipsei zăpezii ar aparţine schimbărilor climatice, un amestec ciudat între toamnă târzie şi final de iarnă fiind pus la colţ de o primăvară extrem de atipică, una care nu a mai vrut, cu niciun chip, să ţină cont de zilele care trebuie să se scurgă, firesc, din calendar.
Să fi vrut primăvara, furând startul, să vină special pentru că a „mirosit” – ceea ce este şi adevărat – că nimic nu mai este cum a fost cândva? Posibil, având în vedere faptul că, la urma urmei, natura a fost nevoită şi ea ca să se adapteze perfect la ceea ce are în jurul ei. Iar având în vedere că firescul a devenit nefiresc, normalul – anormal, nici anotimpurile nu mai au răbdare unul cu celălalt. Curgerea, şi în cazul lor, nu mai este deloc una firească, este tot un amalgam, copiind, parcă, într-un trist tablou, o altă natură – cea umană!
Cum, însă, oamenii au avut de învăţat întotdeauna de la natură, ar trebui ca şi această inversiune de anotimpuri să fie considerată ca un fel de lecţie din care ar trebui să aibă evident de învăţat. Iarnă nu a mai fost, la propriu, pentru că, de foarte mult timp, s-a observat că răceala umană s-a strecurat mai ales acolo de unde ar fi trebuit să se vadă şi să se simtă vibraţii, trăiri, sentimente! Vremurile au făcut însă ca să iasă la iveală faptul că natura umană poată fi modelată atât de uşor atunci când primeşte diverse beneficii fără ca la mijloc să fie vorba despre experienţă, efort, competiţie, oamenii shimbându-se, brusc, precum codurile de vreme rea, la contactul cu banii şi funcţiile.
În aceste condiţii, venind mai devreme, primăvara a dorit să mai salveze din aparenţe, încercând să acopere – cu frumuseţea, puritatea şi verdele ei crud – surplusul de nefiresc, de prea plin şi suficienţă apărute acolo unde este nevoie de simplitate, de firesc, de normalitate. Ca şi când inclusiv ea, primăvara, ar dori, de bună voie, să stea în carantină în sufletul fiecăruia dintre noi, punând însă anumite condiţii: să se asculte, la crăpatul zorilor, cântecul mierlei, după care să fie admirată picătura de rouă ce stă gata să cadă, ca o lacrimă, pe vârful unui fir de iarbă.
