Florin Tănăsescu
La vremea ceea – cum spune preotul ieşind din altar – şi nu aceea, cum spun unii, citind din dicţionar, izvoarele aveau interdicţia de a susura. Pentru fluidizarea lor, poliţia apelor instituise un interval orar în care să se retragă în linişte şi să moară.
– Apele curgătoare mor ? Apa de izvor în care se reflectă curcubeul, fluviile care îmbrăţişează Dunărea, fostă albastră – transformată în ura noastră faţă de tot ce şi cine e dincolo de ea -, ce zicea ?
– Curgea sub forma unei lacrimi doar atunci când nu plutea vreo barcă în derivă, pe ea.
– Sau vreo corabie beată…
– Aici e ciudăţenia. Corabia plutea pe malul stâng al Dunării albastre. “Corabia beată”, cum sunt unii tentaţi să creadă, nu este scrisă de Rimbaud. Poartă semnătura noastră. Era o biată ţară naufragiată.
– Dacă izvoarele bătrâne mureau, cine le îngropa ?
– La vremeea ceea – cum spune preotul ieşind din altar – şi nu aceea, cum spun unii – citind din dicţionar, pe “Corabia beată” prinseseră viaţă „izvoare -canibale – mutante”. Astea le omorau pe cele bătrâne, îngopându-le de vii. “Gata, mamaie! Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul”. Şi aruncau pământ peste ele.
– Era îngropat odată cu ele şi-un ”cuibar rotind de ape, peste care luna zace ?”
– Evident. Luna murea în fiecare noapte. Era vremea soarelui cu dinţi, ce le sorbea. În termeni ştiinţifici, le evapora. Aşa se petrecea, la vremea ceea, circuitul îngâmfării, prostiei, vrajbei, lipsei de credinţă…
– Ce era mai de preţ pentru un izvor îngropat cu amintirile dintr-o altă viaţă ? Ce testament lăsa ?
– „Cartea Oltului”. Dar şi aia se dădea pe sub mână. Însuşi Oltul, până să sece – şi el fiind condamnat la îngropare de viu – o citea ca pe un CV de viaţă şi de moarte.
În vremea ceea – cum spune preotul ieşind din altar – şi nu aceea, cum spun unii, citind din dicţionar, o stalactită, departe de lumea noastră tâmpită, se ruga. Bătea şi mătănii.
– O stalactită să bată mătănii. Aşa ceva…
– Aşa ceva doar pe “Corabia beată”, trasă pe uscat, de noi, se putea întâmpla. Corabia pe care se născuseră „izvoarele – canibale – mutante”, ce la lumina nopţii îngropau tot ce era încă viu pe acest pământ.
– Cu “De la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi –sa”, cum a rămas ?
– Nistrul şi Tisa, la stalactită – în niciun caz la oameni – se plângeau. Ştiau şi ele ce zice preotul: “ Iar ajutorului omenesc nu ne încredinţa!”
– Până la urmă, povestea asta are un sfârşit ?
– Fireşte că da. Stalactita, pe care, încet, încet, oamenii au numit-o „stalactita – călugăriţă”, ardea şi se topea. Numai aşa, la vremea ceea – cum spune preotul ieşind din altar, iar nu cum zic alţii, citind din dicţionar – “Corabia beată” a făcut un pas, apoi doi, şi a plutit, trează, pe Dunărea care spălase mizeria din noi.
– Cu izvoarele-ngropate de vii ce s-a-ntâmplat ?
– S-au transformat în stele. Priveşte-le!
Şi m-am uitat. Luna îmi face cu ochiul: Aţi scăpat !
