Giorgiana Radu
Nimic nu mai e cert, dacă a fost vreodată! Ziua de mâine pare departe și nedefinită. Constatăm că, deși aveam totul, vedeam doar ceea ce ne lipsea. Preaplinul
înveți să-l prețuiești odată cu risipirea lui.
Avem impresia că aerul pe care-l respirăm ni se cuvine. Nu, nimic nu ni se cuvine! Pentru „nimicul” ce ni se întâmplă trebuie să fim recunoscători. Dar recunoștința nu se nimerește între virtuțile noastre. Mulțumim mecanic, pentru orice, ca niște tocilari sârguincioși. Câți dintre noi consimțim adevărata recunoștință din banalul mulțumesc?
…Un tânăr de 22 de ani din Iași a mers călare pe cal, în vremurile acestea restrictive, la maternitatea unde soția îi născuse un băiat, după ce îi plămădise două fete. A vrut să-i vadă și să le ducă cele necesare. Responsabilitatea lui de soț și tată a trei copii nu s-a diminuat din cauza restricțiilor impuse de ordonanțele militare. Cu tramvaiul nu a fost chip să se deplaseze 50 de km, iar un taxi nu-și putea permite. A găsit soluția care l-a și costat un avertisment, după ce a trecut prin câteva filtre cu uniformă, motivul fiind acela că în Iaşi nu se poate intra cu animale, în baza unei decizii a Consiliului Local.
Unii polițiști au fost îngăduitori cu el, admirându-i gestul, alții au râs cu poftă. „Au făcut mișto de mine”, spune tânărul. Sigur, puținătatea lor umană, ce altceva să-i îndemne să facă decât „mișto”?! Însă nu au ironizat tatăl celor trei copii (puțini la 22 de ani își pot asuma acest „risc”), ci de ei înșiși, de micimea lor.
Tânărul acesta a sfidat pandemia și si-a urmat instinctele de soț, de tată, de om. Și încă o dovadă a responsabilității este faptul că nu a plecat „câine surd la vânătoare”, ci a avut cu el documentele impuse în vremuri de coronavirus. Călare pe mârțoaga lui, ca un Don Quijote care dă piept cu morile de vânt ale unei lumi debusolate, iată-l acolo unde îl chema datoria!
Suntem, devenim, din ce în ce mai confuzi. Lumea noastră de ieri nu mai seamănă aproape deloc cu cea de azi. Un fost ministru până ieri spune că medicina se împarte în două: cea de până la coronavirus și cea de după coronavirus. L-aș completa spunând că nu doar medicina trece prin acestă fractură, ci lumea cu totul.
A pus „ciuma”, botezată coronavirus, totală stăpânire pe noi? Poate mâine, poate niciodată.
