Lucian Avramescu
Mă scol la cinci, deodată cu ziua. Încerc să țin la distanță instalarea dezamăgirilor și-i scriu profesorului neurolog Băjenaru, de la Universitar, care mi-a indicat acel medicament pe care nepotul meu Alexandru Tomescu s-a încăpățânat să mi-l procure, aducându-l din India, transportat în cârca avioanelor de muzica lui și prieteniile pe care vioara le-a dobândit. Am medicamentul, dar profesorul mă vrea în spital, două săptămâni, sub supraveghere de specialitate. ”Doar noi putem face asta” și încerc să-l cred. Boala mea progresează, muțenia este aproape totală și minima rațiune îmi spune că nu e momentul să intru iar într-un spital. Sunt, îi scriu, un teren ideal pentru coronavirus, iar profesorul îmi răspunde să fac cum cred. Cum cred?
Dimineața se lățește între blocuri, tânăra creolă n-a mai apărut pe treptele de vis-à-vis, cu mătura ei ca un instrument muzical. Nici guguștiucii din castan. E clipa când vin, nechemate, amintirile. O poză, rătăcită între cărți, mă arată cu barba neagră, pe Zidul Chinezesc. Am sunat-o pe mama, la Sângeru, să-i povestesc unde sunt, ei care n-a ajuns nici în Bulgaria. E înalt? E lung și înalt și lat, iar dacă mă aplec peste margine, pic, îmi rup gâtul. Când era vorba de năzdrăvăniile mele, mamei îi pierea brusc umorul și se speria. Ai grijă să nu cazi! Suna ca în copilărie, când mă cocoțam în nucul cel mai înalt din fundul grădinii.
O fată, nu mai țin minte cum o chema, chinezoaică, mi-a facut cu aparatul meu cele câteva poze. Zidul Chinezesc avea măreție, dar fata, studentă la arte plastice, întruchipa Asia Extremă cu o strălucire vie care depășea tot. Întotdeauna un om e mai frumos ca un zid. Ea trezea dorinți. Monumentul, vizibil de pe Lună, era doar o relativă eternitate rece. A rămas cu mine fără s-o chem. Mi-a spus că vrea să plece în Canada. Acolo voi picta! – a rostit visătoare.
Din loc în loc, Zidul Chinezesc ridica niște fortificații care-l depășeau. Artista m-a acomodat cu semnificații care-mi scăpau, cu nuanțe ale pietrei și aerul de saună care mi-a complicat respirația la primul contact cu zona Pacificului. M-a întrebat dacă mă poate desena. Bărbații chinezi aveau barba cât o pensulă mică de întins culorile. M-a desenat seara, în odaia mea cu lumină cafenie, fiindcă pe Zid nu avea cele trebuitoare. Nu mai am desenul, nici numele fetei de care îmi amintesc acum fără explicații. Memoria te ia în stăpânire ca o tornadă, te cară aiurea și apoi te abandonează. Memoria este o formă de supraviețuire.
Luciana mă așteaptă la Sângeru, profesorul mă așteptă la spital. Giorgiana va veni cu primele medicamente ale zilei. Doar cuvintele nu-mi mai vin sonor, ci doar ca un geamăt care rămâne în mine. Te doare ceva? Nu știu, nu cred. Nițel mă doare sufletul care n-are un loc stabil în mine. Sufletul poate fi în clavicula piciorului sau în urechea degetului mare sau în metacarpienele burții fără oase. Sufletul mă doare în aer, aici și nicăieri. Un coleg de liceu, ajuns profesor de biologie la Universitate, Dan Georgescu, se lua cu mâinile de cap cum îmi bat eu joc de anatomie. Cum dracu să zici ”clavicula piciorului”? Uite așa, bine! Lumea te va crede tâmpit! Ei, și?! N-ar fi prima oară! Bună dimineața!
