Lucian Avramescu
Nădlac. ”Vreau să mor în bătătura mea, vreau să mor la mine acasă”. Vreau… Sute de dezrădăcinaţi ai planetei, plecaţi în Italia, nu pentru a-și căuta strămoșii comuni, ci a scormoni cu degetele în ţărâna cu statui antice, visând o efigie în plus, un ban de aur în plus, un noroc, au ţipat, reîntorși acasă, că vor să moară unde au respirat prima oară.
Au descoperit ţara închisă. În urma multora dintre ei, Italia s-a închis ca o cortină, a stins luminile și i-a alungat în bârlog. N-au acolo slujbă stabilă, n-au acolo casă a lor, n-au amintiri. Și-au amintit cocioaba unde s-au născut și vor ”să moară în ea”. Europa îi ceartă, televiziunile îi ceartă să stea dracului acolo, acasă. Dar ei nu au acolo un ”acasă”. Și iată-i, asemeni migranţilor africani și sirieni și afgani, dând nas în nas cu un fel de barieră a groazei. Înapoi! Ordonă Europa, ordonă carantina, ordonă coronavirusul.
Am trăit, la grămadă, dezgustul pentru minciună al unora care au revenit acasă, cum au fugit în vremea Împușcarului. Am trăit, singur, mila pentru acești călători deveniţi ai nimănui. Plânge o româncă de 60 de ani care a îngrijit o italiancă bătrână. E într-un oraș pe care-l știu bine, din tinereţe, unde am avut o bursă. Plânge pe niște trepte românca. Familia italiencei a dat-o afară. Nu vrea s-o ţină în gazdă. Nu-i pasă. Poliţia îi cere să intre în carantină. Unde? Într-o gaură de șobolan?
Românii, goniţi de sărăcie sau de spiritul de aventură, revin cu iluzia ofilită, dezgoliţi de mistica suscesului. Dar România nu-i mai vrea acum. Să treacă molima. Dar dacă ne trecem noi și molima persistă?
M-am răzgândit. Doar boul nu-și schimbă niciodată direcţia izbiturii cu coarnele. Deschideţi centre de carantină aproape de casele acestor oameni. Așa e creștinește. Pe cei care umblă bezmetic pe străzi, băgaţi-i la pușcărie. Pe cei întorși cu copilașii după ei, priviţi-i cu omenie, prin hidoasele măști protectoare. Lăsaţi să intre prin ţesătură și o vorbă de încurajare.
