Lucian Avramescu
Mint parţial. De fapt, rămânând în parafraza tragicului poem al lui Nicolae Labiș, ”Moartea căprioarei”, ar trebui să scriu ”Semivorbesc și semiplâng. Semivorbesc!”. Ieri, având surpriza primilor oaspeţi care mi-au pășit pragul, după spitalizări cu repetiţie, ţinând ”să mă vadă cu ochii lor”, prieteni vechi, a trebuit să fac efortul de a comunica și, uneori, îndemnat de replicile lor de duh, care mascau îngrijorări, să râd.
Scriu, cum am făcut mai mereu. Eu care n-am ţinut niciodată un jurnal, comit unul care se construiește de la sine. Nu e bine să vorbești despre necazurile tale, fiindcă fiecare le are pe ale lui, dar încerc exerciţiul de a mă confesa până la capătul firului, cu riscul de a enerva. Mă doare muţenia mea progresivă. Ieri a fost însă un miracol.
Ai vorbit mult, mai mult ca toţi și eu te-am înţeles, iar prietenii tăi te-au înţeles la rându-le, mi-a spus soţia care fierbea niște ceaiuri la bucătărie și auzea discuţia. Să fie miracolul că, numai cu o zi înainte, profesorul Sarafoleanu, ăl bătrân, Dorin, mi-a făcut în cornetele mele sinusale, înfundate cronic, niște ceva cu ace lungi ca andrelele? Să fie sforţarea asumată de a răspunde îndatoririi de gazdă, ceea ce m-a îndemnat să depășesc cât de cât un obstacol? Emil Calotă, fost, de două ori, primar al Ploieștilor în vremea în care eu, actorul Eusebiu Ștefănescu și nea Mircea Quintus eram unși cetăţeni de onoare ai urbei lui Caragiale, Nichita și Toma Caragiu, unul dintre intelectualii rasaţi care au fost și buni și regretaţi primari, cercetează admirativ primele picturi în ulei pe pânză ale fiicei mele Ana Luciana, rezemate pe jos, lângă bibliotecă. Am fost, zice Emil, la lansarea cărţii voastre comune. Ea desena pe calculator la cinci ani, tu interpretai în vers desenul. Vezi ce cusur ai tu Emil, faţă de alţi politicieni? Vii la concerte și vernisaje, citești o carte în avion, așa cum te-am văzut cândva, în zbor spre Bruxelles. Asta nu te-a împiedicat, ca primar, să poţi deretica ceva din haosul dragului nostru Ploiești. De ce nu candidezi, din nou, au trecut douăzeci de ani, ești mai mic cu patru ani ca mine, s-a copt în tine experienţa gospodărească?!
Încerc să ţin la distanţă de suferinţele mele, discuţia. O împing cu umerii, cu mimica, îi dau brânci departe, dar ea se întoarce ca o minge dată de perete. Toţi – Mitică Cârstea, ziarist, pe care-l știu din tinereţea noastră comună, Aurel Constantin, om de afaceri, care are și el niște necazuri de sănătate, dar le biruie cu optimismul, apoi Mircea Mihăilescu, mai marele Asociaţiei Vânătorilor Prahoveni, care are și un service Bosh, cu care am complotat interzicerea vânătorii la iepuri, vor să facem ceva. Ceva pentru însănătoșirea vorbirii mele. Toţi vor să merg și ”afară”. Nu e rău să auzi și ”altera pars”. În Germania (Mircea), în Israel (Emil), în Turcia (Mitică). În Italia e coronavirus, le amintesc eu, fiindcă chiar am o invitaţie de la o prietenă pentru un mare spital din Torino.
Începe să plouă, zic, încercând să schimb din nou subiectul care îmi stă ca un nod în gât.
Când i-am condus la poartă ploua de-a binelea. Emil, care poartă o pălărie neagră mare, pe capul lui desenat bine în aerul umed al zilei sângerene, mă ceartă că am tărtăcuţa ”admirată de doamne” descoperită. Tu știi de ce nu făceau ţăranii noștri sinuzită? Fiindcă purtau, îndesate până pe ochi, căciulile lor de blană! Ne facem semne de despărţire.
Am purtat, acasă, prima mea discuţie închegată cu lumea. Seara m-a sunat Alexandru, nepotul meu violonist. Și el vrea să mă ducă undeva, să-mi aducă o doctorie de pe unde concertează el prin bătătura Universului. Deocamdată vreau să stau acasă. Cu boala pe mine, mâţă care îmi doarme pe piept. Ultimul profesor care m-a cercetat cu ace electrice mi-a spus că în cel mai rău caz îmi poate fi afectată respiraţia și capacitatea de a înghiţi mâncare. Cel mai puţin rău – să pierd cu totul vorbirea, dar să rămân cu celelalte întregi. Calotă mi-a zis, prefăcându-se grav, eu prefăcându-mă că răspund simetric, că tot răul are pitit în el și un bine – vei vorbi mai puţin, dar vei scrie mai mult! Am vrut să-i spun că nu-i mare izbândă, fiindcă poţi comite în scris toate tâmpeniile care altfel ar zbura în neant, dar plecaseră și, ca ardeleanului, replica mi-a venit când nu mai aveam ce face cu ea.
P.S. S-au trezit ai mei. Cuvintele nu-mi ies. Sunt mut ca alaltăieri. Bună dimineaţa!
