Lucian Avramescu
E seară, 12 februarie, și am ajuns la Sângeru, acasă, bifând două spitale în trei zile bucureștene. De dealuri se reazimă scame albe care refuză să se atingă între ele. Bate vântul, iar norii rămân nemișcaţi, petice cusute pe pielea cerului. Prietenii continuă să mă sune, ordonându-mi să fiu optimist. Răspund doar celor care știu că vorbesc greu. Celorlalţi trebuie să le explic și eu nu mai am răbdare să reiau ceea ce nici mie nu mi-e limpede.
Un distins profesor de la Spitalul Universitar, la care am ajuns după un telefon primit de la Irinel Popescu, m-a consultat cu degetele și cu vorba, citind atent teancul de hârtii pe care i l-a pus pe birou Giorgiana, nedezlipită de mine, zi și noapte. Profesorul Ovidiu Băjenaru, neurolog, nu e convins de diagnosticul pus de ceilalţi care m-au întors pe toate părţile până acum, mi-au înfipt ace în fiecare bucăţică din anatomie, cuplându-le la calculatoare, și au concluzionat că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că pot amuţi în curând. Ceva care ar pleca de la bulbul rahidian care controlează deglutiţia și vorbirea.
Cu o trimitere de la profesor, precedată de un telefon către un coleg, ”te rog, fă-i loc pentru această analiză” (și a spus un cuvânt lung pe care n-am reușit să-l reţin), am ajuns miercuri, la orele 10,00, într-un spital-bloc din Balotești, despre care am aflat că e al SRI-ului. Legitimare la poartă, urcat la etaj, cu un lift hodorogit, ușa închisă a doctorului. Umblu pe coridoare, o asistentă mă întreabă dacă știu să citesc, arătându-mi nervoasă o inscripţie cu ”Intrarea strict interzisă”. Mă retrag, incapabil să mă cert cu vorbele pierdute pe drum.
Intru pe o altă ușă pe care nu scria nimic. Sunt trei asistente. Una îmi explică, având o voce egală, dar neagresivă, unde poate fi găsit doctorul, la un laborator, undeva, în lumea aceea de odăi de spital, luaţi-o la dreapta, apoi, când daţi de o ușă pe care…, la parter… Sunt derutat. Apoi o femeie în halat, care stătea mai departe, s-a apropiat de mine cu o privire prietenoasă și, așa mi s-a părut, respectuoasă: ”Vă conduc eu!” Și m-a condus. Doctorul avea în laborator o pacientă. Mi-a spus că se va ocupa imediat și de mine. Am avut timp să cercetez inscripţii, anunţuri, nume de doctori, cele mai multe neștiute. Pacienţii de pe coridoare sunt ca toţi suferinzii lumii. Nimeni nu zâmbește. Toţi așteaptă ceva, pe cineva. Care o fi ”securist”? – îmi zic, dacă e spitalul lor.
Și totuși nu părea un spital militar, ci doar un spital rece, ca o moară veche uitată într-o pădure. Doctorul m-a instalat pe un scaun. E un bărbat jovial, de patruzeci și ceva de ani. Vă citeam în ”România liberă”, zice el. Da, răspund greoi, am avut, în vremea lui Paler o rubrică de reportaje, apoi o alta, de scriitor, în vremea lui Băcanu.
Îmi spune calm cum să stau oblic pe un scaun. Îmi sumet nădragii. Doctorul îmi lipește niște fire de piciorul drept. Operaţiunea e reluată întocmai la celălalt picior. Apoi la mâini. O să fie neplăcut, mă avertizase. Ceva îmi lovește scurt capul, un curent electric pătrunde ca o alică în creierul meu, șocul doare cât trei injecţii din ziua în care am făcut cincizeci, în toţi mușchii. Un ecran desenează o linie zvâcnită, ca vârfuri de munţi. Un vârf e mai înalt. Ăsta-i Everestul! – bolborosesc eu, atent la liniile pe care doctorul le măsoară ca un geometru. Pare mulţumit.
Scrie un răspuns pentru profesorul de la Universitar. Creierul meu, înţeleg, funcţionează normal. Și atunci de ce vorbesc de la o zi la alta mai greu? Nu știu, zice el, cu o sinceritate dezarmantă. Giorgiana îl întreabă de ce am făcut acest examen la Spitalul SRI? Cealaltă variantă era să mergeţi la Cluj, spune zâmbind. Doar aici și acolo se poate realiza acest examen. Primim o foaie cu rezultatul. Cât ne costă? – întreabă soaţa mea. Nimic, spune doctorul. Îmi întinde mâna și părea bucuros și de rezultat și de cunoștinţă.
Luciana mă întreabă ce scriu. Ce scrii tata, acolo? Îmi scriu jurnalul! Păi, tu scrii zilnic o poezie, un articol. Ce ţi-au mai găsit? Tac. Creierul meu e cum era. Nici mai bleg, nici mai luminat. Miercuri mă internez câteva zile la Universitar. Până atunci respir Sângeru. Citesc ce-mi scriu prietenii. Fii optimist, îmi spun cei mai mulţi! Sunt. Sunt sau mă prefac?
