George Marin
În prima parte a analizei evoluției Petrolului în sezonul de toamnă am trecut în revistă succesiunea partidelor disputate și efectul lor în ierarhia competiției. Dar, departe de a se așterne liniștea și de a se căuta soluții pentru a remedia ceea ce nu a fost în regulă, finalul de sezon a mai adus și o altă întrebare.
S-a închis cercul frământărilor?
Odată cu sosirea pauzei competiționale, Stoican a pus în practică acel „știu ce am de făcut”. A demisionat. O acțiune logică după un sezon ratat, în ciuda faptului că nu toate șansele de promovare sunt compromise. A fost angajat Costel Enache, liber de contract în acel moment. Semnul de îngrijorare că frământările nu au plecat din sânul Petrolului a fost declarația lui Marius Stan, dată la conferința de presă prilejuită de prezentarea noului antrenor: „De acum voi avea cu adevărat atribuțiile unui președinte de club”. Păi, cum a fost până acum? Cu ceva vreme mai înainte, Marius Stan afirmase – și îl știm om de cuvânt – că va demisiona la finele competiției indiferent de ce se va întâmpla, dar nu a uitat să menționeze că își va face datoria față de Petrolul. Anunțul intenției sale de a candida pentru un nou mandat la Primăria Galațiului a pus gaz pe foc, Mădălin Mihailovici, reprezentantul finanțatorului clubului, luând poziție. Marius Stan a fost revocat după o ședință a Comitetului Director, după ce a refuzat să își depună demisia înainte de momentul deja decis de el. Bulversare a fost și în privința lotului cu care să se abordeze partea secundă a competiției. Au fost jucători dați afară – lucru normal după evoluțiile lor – dar au fost și jucători ca și dați afară, apoi reprimiți. Când se vor termina toate frământările acestea? Poate acum, cu noua conducere tehnică, Costel Enache, și administrativă, noul director sportiv fiind fostul fotbalist petrolist Costel Lazăr.
Ce ne spun cifrele?
Dacă savanții au reușit să dezvolte modele matematice pentru aproape orice activitate care se desfășoară pe pământul acesta, nimeni nu a reușit să facă acest lucru pentru fotbal. Totuși, cifrele pot da, și ele, anumite informații.
Liniile de clasament
Campionat: 8. Petrolul 20 8 7 5 19-19 31p (+4)
Acasă: 13. Petrolul 9 4 3 2 9-6 15p
Deplasare: 2. Petrolul 11 4 4 3 10-13 16p
Cupa României: 3 3 0 0 9-0
General 23 11 7 5 28-19
Consideraţii generale:
Pentru toată suflarea petrolistă, clasarea actuală a echipei pe locul al optulea este privită cu mare îngrijorare în vederea atingerii țelului promovării în prima ligă. Poate că nu ar fi fost o chiar atât de mare tragedie această clasare dacă am considera că sunt mai multe echipe cu potențial fotbalistic aproximativ egal. Dar, atunci când finanțarea nu a fost pusă la îndoială, când condițiile de pregătire au fost la cote situate deasupra condițiilor oferite de celelalte contracandidate la promovare, iar jocul propriei tale echipe nu îți oferă nici eficiența colectării punctelor, nici măcar o estetică aparte a jocului prestat, înseamnă că există cel puțin o problemă care face ca exprimarea echipei să sufere și manifestarea în clasamentul întrecerii să lase urme negative semnificative. Din cele expuse în prima parte a analizei prezentate, s-ar părea că agitația permanentă a diferitelor niveluri de conducere ale clubului este una dintre cele câteva cauze. Nu putem intra în cauzele interne ale echipei din motive lesne de înțeles; sunt interne și, pur și simplu, nu le cunoaștem. Cea expusă este o cauză importantă, dar care este întrecută, în opinia noastră, de lipsa de inventivitate a conducerii tehnice de a duce echipa către generarea situațiilor de gol, pentru că golurile se marchează pe teren, nu din birou, ca în finala de Cupa României din 1988, o finală de tristă amintire.
De-a lungul etapelor scurse din competiție, echipa a dominat majoritatea jocurilor. Însă, în situațiile în care a întâlnit echipe care au venit la Ploiești numai ca să se apere și să încerce un contraatac norocos, Petrolul a manifestat mari dificultăți în a-și croi drum spre poarta adversă. De aici și numărul mic de goluri marcate, doar 19, cam de o medie de un gol pe meci. Sigur, au fost și alte ocazii de gol. Dar acestea au izvorât mai mult din inspirația unui jucător – de regulă, s-a mers pe inspirația lui Marinescu – decât din organizarea jocului pentru „spargerea zidului”. Nu este de mirare că Petrolul a avut, aproape de jumătatea întrecerii, mai multe puncte cucerite în deplasare decât acasă, chiar ținând cont și de program. Dominarea a fost, în majoritatea jocurilor de acasă, ca o destul de lentă plimbare a balonului de colo-colo, de-a latul terenului, cu foarte puține tentative de pătrundere frontală – cine mai știe a dribla? – și cu puține combinații puse în practică. În meciul cu UTA, pierdut acasă, am văzut câteva faze clar pregătite la antrenament și puse în practică pe teren. Pentru că a venit vorba, putem da un exemplu: în acel meci am văzut pasă lungă, în diagonală, cu mișcări în teren pentru eliberarea jucătorului care primește. Și nu o dată, ci de trei ori. Ceea ce nu s-a mai putut vedea în meciurile ulterioare…
În ceea ce privește sistemul de joc, Stoican a preferat sistemul 1-4-2-3-1, în care, pentru meciurile din debutul competiției, l-a desemnat ca vârf de atac pe crudul Ianis Stoica, component al echipei naționale sub 18 ani, acesta fiind prezent pe teren luând în considerație și obligația de a utiliza doi jucători tineri. Ușor, ușor, Stoican s-a convins că utilizarea unui jucător cu experiența luptelor de ligă secundă este mai utilă. Așa a apărut Arnăutu, golgheterul deja consacrat al echipei. Ulterior, după sosirea lui Hamza, Stoican a mai folosit sistemul 1-4-4-2, din necesitatea de a acționa cu doi atacanți de meserie, mai ales în meciurile de acasă, în fața unor apărări ermetizate. Dar, colaborarea între atacanți a avut de suferit în destule situații, privând echipa de potențiale goluri marcate. Și, în câteva rânduri, aceasta a însemnat puncte necâștigate.
Lotul de jucători a fost restructurat din temelii odată cu sosirea noii conduceri tehnice și administrative (Stoican – Stan) și s-a completat pe parcurs. De acord, dacă este un jucător mai valoros decât ce este deja cuprins în lot, atunci este un transfer util. Dar, este de suferit pe partea omogenității. Or, transferurile s-au întins la Petrolul până în septembrie. Și nu toate s-au dovedit a fi reușite. La debutul competiției, din cei vechi mai erau doar căpitanul Marinescu, Saim, Arnăutu și Lungu, acesta din urmă sosit în returul ediției precedente. Desigur, mai erau și cei din under 21, care au jucat constant, dintre aceștia fiind și excepții: ploieșteanul Manolache fiind „repatriat” și prahoveanul Stoica fiind împrumutat de la FCSB. Din toți aceștia, Stoican a făcut o echipă, una care nu se exprimă la fel cum s-au exprimat celelalte echipe pe care le-a pregătit, dar, mai rău, o echipă care nu a lăsat impresia că poate domina o competiție astfel încât să realizeze o trecere în eșalonul superior. Ca să nu mai vorbim despre dorința menținerii în acel eșalon, în cazul promovării…
Ar mai fi de spus că, aproape în toate meciurile, echipa a jucat mai bine în prima parte și mult mai rău în partea secundă. Exemple sunt destule: acasă cu UTA, cu Snagovul, cu Mioveni, cu Buzăul, la Cluj, la București în meciul cu Rapid, la Reșița, și poate că, în fuga condeiului, le-am lăsat deoparte pe cele mai blânde. Excepția a fost la Turnu-Măgurele, unde partea a doua a fost superioară. Acest fapt s-a concretizat în potențiale și, în alte nefericite situații, reale puncte pierdute. Oare să fie de vină vârsta mai „coaptă” a celor care au compus cvartetul sau sextetul ofensiv? Sau să fie suficiența de care oricine îi poate bănui pe unii din cei care sunt chemați a răpune adversarul? Singurul care iese din această discuție este Marinescu, nu pentru că este ploieștean și căpitanul echipei, ci pentru simplul fapt că a demonstrat-o pe teren. Mai mult, atunci când a lipsit, nimeni nu a putut prelua rolul său de a organiza ofensiva. De multe ori Marinescu a fost blocat și împiedicat de adversar să joace spre poarta adversă. Chiar dacă Gavrilă are o tehnicitate bună, el este distribuit pe părțile laterale.
Mai este de amintit că formula defensivă a suferit modificări severe din cauza accidentărilor. Clienții permanenți ai cabinetelor medicale au fost Sîrghi și Wallace, tocmai cei pe care trebuia să se sprijine paza porții. Este doar o constatare, nimeni nu caută vinovați. La fel cum este o constatare că, în acest caz, tot răul a fost spre bine – cum spune vorba veche – un alt cuplu, Olaru – Manolache, constituindu-se destul de solid, în ciuda experienței reduse. Formula adoptată pentru mijlocașii cu rol defensiv a avut, în cea mai mare parte din competiție, formula Meza Colli – Cioinac. O formulă muncitoare, care a asigurat mulțumitor defensiva, dar care, lipsită de o tehnicitate superioară, nu a contribuit prea mult la faza ofensivă.
În concluzie, rămâne un mister de ce neputința de a desface apărările aglomerate, neputința de a concretiza ocaziile ivite, de ceea ce am văzut, în multe meciuri – lipsă de vigoare nu au fost eliminate pe parcursul întrecerii. Deja fosta conducere tehnică nu le-a explicat niciodată publicului. S-a mulțumit cu acel misterios „știu ce am de făcut” care nu a fost vreodată detaliat. Înțelegem de ce. Cum era să devoalezi adversarilor ceea ce te gândești să faci la următorul meci? Surpriza pentru adversari a fost că jocul echipei a fost… exact același!
