Florin Tănăsescu
– De bună voie şi silit de noi, care avem nevoie de plătitori de impozite, votanţi, cerşetori şi fraieri ca voi, vrei să te naşti?, mă întrebă retoric, un popă. Lângă el stătea un felcer cu forcepsul ce clănţănea ameninţător. Preotul, totuşi, om de treabă. Dar îi era frică de dom’doctor. I-am citit pe buze: “Zi, da, dar nu aici. Oriunde, numai aici nu!”.
Nu am avut timp să reflectez. Forcepsul mă prinde-ntre gheare şi mă scoate. Doctorul-felcer îmi pune şi-un plasture la gură, să nu ţip de durere sau, cine ştie?, să nu scandez “Jos Guvernul!”.
– “Ieşi, copile cu părul bălai, afară, şi râde la soare, doar s-o îndrepta vremea după râsul tău!”, am auzit un glas din vremurile de altădată. Apuse. Numai că nici vremea, nici vremurile nu s-au schimbat “după râsul meu”.
Ce-i drept, cât eram în afara lumii ăsteia sucite, un avocat mi-a citit din Codul Civil: “Ai capacitate succesorală chiar dacă eşti nenăscut la vremea deschiderii succesiunii”.
Asta m-a făcut să accept şi forcepsul şi să nescotesc sfatul “Să nu te naşti aici!”.
Şi-am moştenit: timpul în care soarele se fereşte de noi şi se ascunde la umbră, laşitatea care sta în penumbră, somnul cel de veci cu ochi larg deschişi, vitejia de după război.
E-hei, dar ce ştiţi voi! Am moştenit şi forcepsul cu care am fost scos. Îl am şi-acum, când citesc “Singur pe lume”.
– Nu eşti singur, fraiere, îmi strigă o tipă care a ieşi din penumbră. Şi eu sunt forcepsată.
Amândoi, gheară lângă gheară de scos nou-născuţii cu forţa, într-o ţară în care speranţa moare înainte de a se naşte, am plecat.
– Încotro?
– “Păi nu prea ştiu!”, îmi răspunse ea.
O oază. La o harpă, cânta cineva: “Dar de câte ori prieteni, n-am surâs cu întristare/ Când speranţele păreau înşelătoare”.
Fireşte, oaza “era pe când nu s-a văzut, azi o vedem, dar nu e”. Şi nici că va fi. În schimb, am întâlnit proşti care mergeau pe catalige (scuipându-ne seminţe-n cap), bolnavi care se văitau că-i doare capul de-atâta nerozie ( dar doctorii presciau speranţe indescifrabile pe hârtii), şi lacrimi ( doar că erau încremenite).
A, să nu uit: era şi veselie! Dar, undeva, departe, unde muritori ca noi nu puteau să intre. Pe un indicator scria: “Accesul forcepsaţilor, strict interzis, cu excepţia riveranilor şi interlopilor neamului!”.
Am ajuns şi la o biserică fără clopotniţă. Fără altar. Fără Dumnezeu. Acolo, acelaşi preot care m-a întrebat dacă vreau să mă nasc, ne-a sfătuit să ne căsătorim. Iar mai apoi, s-o mierlim. Doar aşa vom fi oameni întregi. Amândoi am zis, într-un glas, “Da!”.
Tot preotul a zis: “ Până când scârba de vremurile pe care le trăiţi vă va despărţi!”. Şi a plecat. Noi am murit. Aşa a luat fiinţă cimitirul bisericii.
Iar Dumnezeu se tot lasă aşteptat.
