Florin Tănăsescu
“Nu obişnuiesc – vorba lui Parizianu’ din Moromeţii – să beau ţuică dis-de-dimineaţă! Şi nici să mă vait în nume personal. Însă, de eram acum mort, ce scria pe cruce? Prenumele şi numele meu, că s-a dus vremea gropii comune. Deşi, nici de asta nu sunt prea sigur…
Să mă explic. Era să mor de trei ori săptămâna trecută. Pe trecerea de pietoni.
Prima oară când mi s-a arătat “Doamna cu coasa” în mână a fost într-o miercuri, pe la Judecătorie. Dau să traversez – repet –pe trecerea de pietoni din dreptul unei firme care face pui la jar. Şoferul de pe banda-ntâi îmi face semn, politicos, să trec. Merg, spre norocul meu, mai agale.
Nu de alta, dar pe banda a doua, păzea ! Gonea un smintit care călca acceleraţia de ziceai că moartea pe el îl alerga, nu mă pândea pe mine.
“Lasă-l în pace, că este nebun!”, mă consolează un alt conducător auto, din spatele smintitului amintit.
L-am lăsat, că oricum nu aveam ce face. Îi ştiam – poate îi ştiu şi-acum – numărul de la maşină. Dar, ce folos? Că, doar ştiţi cum se zice: “ Viaţa este o afacere de probe !”
Iar “sarcina probei”, potrivit Codului de procedură penală îi revine reclamantului. Adică mie. Care-s încă viu.
Două zile mai târziu, în zona sensului giratoriu de la podul din Vest. Cu lecţia de viaţă învăţată, stau ca prostu’ până se enervează şoferul de pe banda întâi: “Treci, mă, sau nu treci?”
Mai sfios decât “Duios Anastasia trecea”, încerc “zebra” cu talpa. Sunt viu până să ajung în dreptul benzii a doua ! Acolo, na belea !
Scuzată-mi fie expresia, dar alt nebun care gonea era gata-gata cu fulgi cu tot să mă ia.
Da, ştiu, folosesc expresii cam nelalocul lor, dar, de eram mort, îmi mâncaţi dumneavoastră, în spiritul creştino-ortodox, coliva ? Fireşte că da ! Aşa că mă bucur încă de viaţă ! Şi-njur orice prost care face aroganţă de genul ăsta. Îi înjur de mamă. Îi înjur de tot ce mişcă inclusiv pe ăia care, într-un, vai, acces de pocăinţă, regretă că au dat peste un copil de câţiva anişori trecându-l în lumea îngerilor !
A treia oară, tot în vestita zonă de la Vest era să dau ortu’ popii în aceeaşi săptămână. Şi, ştiu bine, era sâmbătă seara. Culmea, “Sâmbăta Morţilor”…
De data asta scriu despre “groapa comună”. Nu de alta, dar eram mai mulţi care am trecut întregi banda întâi. Când s-o trecem şi pe-a doua, mi-a venit în gând refrenul “Clasa muncitoare merge-n Paradis”.
Şi nu era vis ! O altă maşină, un alt şofer lovit parcă de streche, ne-ncremeneşte pe toţi între banda unu şi banda doi.
Trecu’ nebunu’. Apoi, şi grupul nostru, al ălor încă vii.
Da, sunt încă viu. Diseară sau mâine, nu se ştie.
Aşa că, înainte de a traversa o stradă, regulamentar, înjur, apoi mă spovedesc, mă-mpărtăşesc, şi-mi fac semnul crucii. Traversez regulamentar cu lumânarea-n mână. Să n-o mierlesc fără a avea la căpătâi lumină. Vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi la fel.
Păzea, trec stăpânii şoselelor. Dumnezeu să ne apere !
