Florin Tănăsescu
Sunt fel de fel de oglinzi. Există, de exemplu, Oglinda – ţoapă, Oglinda – şchioapă, Oglinda cea crăpată şi hâdă, şi tot aşa…
Fireşte, toate se întâlnesc, aidoma ielelor, o dată pe an, să discute despre viitorul acestui neam la Congresul oglinzilor româneşti.
Regula e simplă: Oglinda – ţoapă are primul şi ultimul cuvânt. E singura care poate vorbi fără să verse o lacrimă. Ba, chiar râzând. De exemplu, la ultimul congres, a ridicat glasul la aia crăpată şi hâdă, făcând mişto de ea: “Fă, ştirbo, pe cine reflectezi tu? Uită-te într-o apă limpede să vezi cât eşti de urâtă. Şi dă-te mai în stânga din faţa mea. Când te privesc pe tine, m-apucă sila de mine”.
Plângând – faţă de unii oameni, unele oglinzi au şi sentimente, Oglinda – crăpată pleacă. Încearcă şi aia şchiopă să-i ţină companie, dar nu poate ţine pasul cu ea. Oglinda – crăpată se uită în prima fântână. Era secată. Nu, nu fântâna, ci oglinjoara. Secată la suflet de ce avea să vadă că zace în ea: un neam bramburit, bolnav, trist şi obosit să mai creadă-n ceva. Amărâta chiar plângea, tulburând apa fântânii care până atunci lucea. Într-un acces de disperare, a vrut să se arunce în ea. Dar auzi un glas – “Din lac culege luna scăpătatele oglinzi” – şi se răzgândi, în credinţa deşartă că, poate, vreodată, va reflecta şi ea o ţară normală. Poate!
Apusul se-oglindea şi el într-o mare de deznădejde, plin de amărăciunea zilei ce tocmai trecuse. Şi cufundat în somn, visa că, a doua zi, viaţa lui, a apusului, va avea amintiri ceva mai plăcute despre acest pământ, în care ne oglindim aproape cu toţii. Un pământ numit România.
Oglinda hâdă revine la congres unde, evident, alea din teritoriu scandau: “Oglinda cea frumoasă /Să fie realeasă!”.
Şi radia de fericire adulata. În ea se răsfăţau potentaţii zilei, preşedinţii de consilii judeţene care se dăduseră cu actuala putere, primarii făcuţi din acelaşi aluat şi, nu în ultimul rând, interlopii care i-au sponsorizat. (Unul chiar îşi arăta fibra musculară în Oglinda şefă. Biată ţară!). Şi, ca să vezi minune, chiar Dunărea albastră exulta în ea! Doar Marea, cam nesimţită, bolborosea ceva, dar cine s-o bage în seamă? Amărâtul de Ovidiu? El recita “Un cuibar rotind de ţoape, peste care ţara tace”.
Un Geam – murdar, în care se-oglindeau “copii săraci şi sceptici ai plebei proletare” din ţară, stingher, într-un colţ se-aşezase. Congresul se terminase.
Rămaseră în sală numai Oglinda – crăpată şi Geamul, care uitându-se lung la ea, îi zise: “Sunt bolnav, de tot, prieteni!”.
“Bolnavi suntem toţi. Şi urâţi. Dar, mai rău decât atât, suntem şi muţi”, vorbi, evident prin semne, Oglinda crăpată şi slută.
Interlopii şi snobii, oglinzile slujitoare, primarii şi parlamentarii, preşedinţii de consilii judeţene care schimbaseră macazul politic se lăfăiau uitându – se languros la ele.
Doar ţara se pieptăna într-o oglindă oarbă. Biata de ea!
