Sfântul Polieuct a fost ostaş în armata română şi a trăit în secolul al III-lea. Nerah, prietenul cel mai bun al lui Polieuct, era creştin şi ajunge să fie cuprins de întristare pentru că îşi ştia prietenul o persoană străină de credinţa în Hristos.
Auzind de persecuţia împotriva creştinilor, îi spune lui Polieut: „Prea iubite Polieuct, porunca împărătească, care pretutindeni se citeşte, ne va aduce despărţirea unuia de altul; pentru că eu mă ţin de credinţa creştinească, iar tu de păgânătatea elinească; şi când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine şi mă vei lăsa”.
Auzind aceasta, Polieuct, cel cu bună înţelegere, îndată a cunoscut ce voieşte Nearh şi, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeieşti; apoi şi-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, şi a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nicio despărţire nu ne va fi, pentru că am vazut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujeşti, apropiindu-se de mine şi, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preţ şi frumuseţe nu este cu putinţă a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi şi cal înaripat mi-a dat”.
Nearh, tâlcuind vedenia, i-a spus: „Se cade ţie să laşi păgânătatea elinească şi să te îmbraci întru Hristos, prin credinţa cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să ştii că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”.
Atât de mult s-a apropiat Polieuct de Hristos încât a purces la distrugerea idolilor. Felix, socrul lui Polieuct, care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creştini, a încercat să-l convingă să renunţe la credinţa creştină. Pentru că a refuzat, Felix a poruncit să i se taie capul.
