Lucian Avramescu
”Tu, gazetarule, n-ai voie nici să greșești o vorbă cu alta. Și, totuși, tu stăruiești, îţi dai examenul cotidian faţă de juriul cel mai numeros, publicul…”
Zicerea asta, cu îndărătnicie de silabe și vorbe blajine, aparţine diaconului de la Cernica, Tudor Arghezi, pe care l-a scos din preoţie un înalt arhiereu, jegos în gestică, puturos în judecată, având un comportament de plutonier major.
Arhiereul, mi-a povestit un supravieţuitor al mojiciei preoţești, l-a întrebat pe Aghezi, care cânta fără entuziasm în corul de la mănăstire, dacă are limbă. De ce nu cânţi, mă, cum trebuie? Ia scoate limba! Tu ai limbă? Și marele, de mai târziu, poet și negociator genial de cuvinte, a scos limba, executând comanda episcopală. Înalt prea sfinţitul i-a aplicat scurt, în gură, diaconului june, o flegmă. Așa s-a isprăvit viaţa monahală a poetului Tudor Arghezi, la una dintre cele mai încărcate de evlavie mănăstiri ale ungro-vlahiei.
Intrat, după această umilinţă, în lumea gazetarilor, Tudor Arghezi, în ceartă mereu cu Dumnezeu, pe care cerea să ”îl vază și să-l pipăie”, a ajuns cel mai mare pamfletar al literaturii române. Ziaristic, zic eu, preluându-mi supus înjurăturile, l-a biruit postum pe Caragiale. Nimeni n-a blestemat mai aţos, prin cuvinte, mârlănia și nimeni n-a inventat mai întortocheat, candida călcare în picioare a prostiei.
Despre preoţimea cu bâzdâc, ca-n ”Chef la mănăstire”, mai aplecat în rugăciunea cu talent, a scris doar doctorul Vasile Voiculescu, poet și prozator.
Dacă toată opera pamfletară a lui Tudor Arghezi, retras cu scuipatul în gură, din preoţie, a fost declanșată murdar de acel arhiepiscop, al cărui nume i-l știu, înseamnă că el a sprijinit, prin mârlănie, creaţia genială.
Trag nădejde că marii jurnaliști ai pamfletului de azi nu trebuie să se nască în urma unei flegme episcopale sau politice pe limbă.
Scuipatul e, deocamdată, singura replică dată puţinilor jurnaliști cu har pe care-i avem.
