Giorgiana Radu
Ce faci, Iarnă, pe unde întârzii? Așa mult am greșit de nu te mai abaţi și pe la noi? Suntem, oare, atât de păcătoși?
Demult, în copilăria mea, la ţară exista o „prognoză” a bătrânilor. Dacă ploile ocoleau timp îndelungat satul, se credea că a păcătuit atât de grav cineva din comunitate încât Dumnezeu nu se îndura să potolească seceta care se știa a fi pedeapsa aprigă. Preoţii făceau slujbe speciale spre îndurarea ploii, copiii invocau ploaia prin jocuri în stradă, udându-se cu găleţi cu apă în timp ce strigau „cărămidă nouă, dă, Doamne, să plouă!”.
Acele „rugi” pentru lacrima cerului, transpuse astăzi într-un fulg de nea, ar fi binevenite. Știm, suntem, am devenit, mult prea păcătoși. Mult prea primitivi în făţărnicia noastră. Dar, Iarnă, nu te-ai putea îndura măcar de urmele pașilor lui Eminescu? Nu le-ai putea sculpta măcar conturul? Să nu pierdem șirul versului ce astfel, cu atăta măreţie și slavă în el, nu se va mai naște. Să nu uscăm „floare albastră”, să nu uităm „sara pe deal”, iar somnoroasele păsărele să rămână veșnic neadormite. „Luceafărul” să fie neamului românesc, întotdeauna, călăuză, indiferent unde aripa destinului îl va „zbura”, îndepărtându-l de glie, de datini și de zăpezile care nu mai sunt.
Nu ne ocoli, Iarnă! Nu ne lăsa pradă uscăciunii. Dă-i sevă grâului să rodească. Potolește setea ucigătoare a pomilor din livadă. Redă-i reavănul pământului căruia îi crapă „buza” de atâta secetă.
Dacă nu te înduri de noi, cei care, cu bună știinţă, agresăm de multe ori mediul care înseamnă viaţă, atunci fă o derogare. Fă abstracţie de cei mulţi și ninge, Doamne, pentru Eminescu, pentru Blaga, pentru Cioran, pentru Brâncuși, … pentru toţi cei care au plămădit frumos și tragic, uneori, această ţară.
Ninge-i pe eroii noștri care au udat pământul acesta cu propriul sânge. Mormintele lor, rânduite sau întâmplătoare, ninge-le tu, Iarnă, în semn de binecuvântare.
Ninge, precum un vers Eminescian neîncheiat. Îmbracă-ne cu metaforele cearșafului tău imaculat. Împrumută-ne puţin din puritatea ta, măcar un ceas, o zi, atâta doar.
Ninge, așa ca într-o zi de naștere a geniului tutelar nemuritor, iar dacă ziua lui a trecut, iar ruga mea a fost inutilă, ninge măcar acum, în acest încă îngheţat ianuar, aprobând cu întârziere cererea mea, fiindcă ziua lui Eminescu este mereu!
