Florin Tănăsescu
CV-ul meu se poate rezuma la ce voi scrie aici. Sunt om şi am vise neo- erotice, cum se zice în limbaj postmodernist.
Eram ieri într-un parc. O dom’şoară tunsă băieţeşte vine hotărâtă şi-mi ordonă: “Un feu, s’il vous plaît!”. Adică, să-i dau un foc să-şi aprindă ţigara. Era Ioana D’Arc. Biata fată nu ştia că de foc va avea parte. Sau se antrena chiar pentru rugul dorinţelor ei arzătoare ?
Evident că fuma Gauloises Blondes. Fumul expirat lua forma… Unui cerc, vor zice în grabă unii dintre voi ! A unui fuior ce se-mpleteşte cu un nor visător!, îşi vor da poeţii cu părera. Nu, a unui Hexagon !
Vorbim despre vreme şi încălzirea globală, cauzată de rugurile pe care mulţi îşi dau duhul. Nu uităm nici de Nero, nebunul care-a făcut Roma scrum, deşi, după părerea ei, pricipala cauză pentru care se topesc gheţarii – “nu şi sufletele oamenilor, mon cher !” – este indiferenţa. (“Je m’en fiche”, a zis ea)
Brusc, mă trage de mână. A ei era rece. Nu fusese afectată de încălzirea globală, era devină circulaţia sangvină. De la fumat, evident.
– Hai la tine pe-acasă, veni propunerea sferto-erotică a Ioanei D’ Arc !
Malul stâng al Dunării roş- galben- albastre în care plutesc o vreme, apoi se scufundă visurile, durerile şi dorurile noastre. Ajungem la Masa Tăcerii neamului care nu strigă, nu urlă, nu face scandal. Ascultă Mioriţa şi pune batista pe ţambal. Pe un scaun, cu capul pe masă stă unul.
– Este Che Guevara, mă lămureşte Ioana!
Rămân aidoma Gânditorului de la Hamangia. Îmi revin. Întreb:
– Păi, n-a mierlit-o prin Bolivia? N-a fost linşat ?
– Am fost doar rănit, prinde glas Che. Şi am venit să mă tratez în România. Şi tot aştept. Am citit şi ceva din istoria voastră. Ştiu despre “Răscoala de la Flămânzi”. N-am găsit nimic despre, cum se zice, Ioana ?
– Liberté, Egalité, Fraternité!, completă
Fecioara din Orleans cu glas absent. Apoi, uitându-se în ochii mei:
– Vezi? De vină pentru încălzirea globală nu-s rugurile, nu ţevile de eşapament, ci sufletele unor popoare. Când oamenii au inimă de gheaţă, când de aproapele lor nu le pasă, când lasă să crească buruienile pe morminte, când sunt patrioţi doar în teorie, când scriu “Mândru că sunt român” doar pe reţeaua de socializare sau bat pas de defilare, atunci neamul îngheaţă. Apoi, se duce pe copcă. Acum ai înţeles ce-nseamnă “Je m’en fiche ?”
Mă uit în pământ. Apoi, ridic ochii. Lângă mine nu-i nimeni. Nici nebunul de Che, iar Fecioara din Orleans plecase lăsând în urmă…
“Lăsând în urmă visele semi-erotice ale tale”, vor zice în grabă unii dintre voi. „O urmă de parfum Yves Saint Laurent”, va glăsui un poet. Sărmanul de el!
Nimic din toate astea. Doar o urmă de cântec de lebădă: “Non, je ne regrette rien”. Iar Turnul Eiffel se transformase în rug.
Doar eu simţeam cum devin unul de-al vostru. Văitându-mă de încălzirea globală, cu inima de gheaţă.
Şi cu privirea-n ceaţă.
