Luiza Rădulescu Pintilie
În fiecare an, un juriu selectat de Centrul Național al Cinematografiei votează propunerea României pentru obţinerea celebrului Premiu Oscar acordat de Academia Americană de Film „pentru cel mai bun film străin”- categorie redenumită oficial, din primăvara acestui an, „pentru cel mai bun lungmetraj internaţional”. Nu cu mult timp în urmă, la Ploieşti a fost lansată propunerea ca între viitoarele posibile candidaturi româneşti pentru ediţia din 2021 a Premiilor Oscar să se regăsească şi filmul „Între chin şi amin”, considerat un film fenomen, care aduce în lumină, în premieră, terifiantul „experiment de la Pitești”, al reeducării prin tortură fizică şi psihică. Indiferent care va fi decizia, filmul a atras, inclusiv la Ploieşti, atenţia publicului şi de aceea am considerat a fi de interes un dialog cu regizorul acestuia, despre al cărui mare curaj de a aborda artistic un asemenea moment al istoriei s-a vorbit mult în ultima vreme.
– Distinse domnule regizor Toma Enache, permiteţi-mi ca prima întrebare să pornească de la una dintre primele replici ale filmului „Între chin şi amin”, tocmai intrat în cinematografe: ”Orice poveste începe de undeva…” Aşadar, de unde începe povestea acestui film, considerat un film- eveniment şi pentru care există propunerea, lansată chiar la Ploieşti, de a se afla în atenţia comisiei care decide nominalizarea pe care România o va face, pentru 2021, pentru obţinerea premiului Oscar?
– Începe de la cartea lui Mihai Buracu intitulată „Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” (n.n. – inversare a numelui oraşului Piteşti) şi de la Tache Rodaş pe care l-am văzut la televizor întâlnindu-şi torţionarul, care după eliberare devenise călugăr. Imediat m-am dus să-l întâlnesc la Piteşti, să-l întreb mai multe, să-l simt, să respir alături de el exact în camera 4, spital unde se întâmplaseră în trecut cele mai mari grozăvii de la Piteşti. Apoi l-am întâlnit pe Geoge Cuşa, ci doi fiind printre ultimii supravieţuitori de la Piteşti. Într-un fel, povestea a început cu o carte şi un om, iar apoi a continuat cu multe cărţi citite şi mulţi oameni pe care i-am întâlnit. Am avut alături în scrierea scenariului pe Elena Enache (n.n. – soţia regizorului). Practic, fără ea nu aş fi scris aceste scenariu! Apoi s-a alăturat şi Eugen Cojocaru la definitivarea lui.
– Am văzut filmul în care abordaţi – nu puţini au spus „cu mare curaj” – o temă extrem de dureroasă a istoriei – Fenomenul Piteşti – puţin spre deloc abordată cinematografic. Dumnevoastră înşivă aţi spus, adresându-vă publicului de la Ploieşti, că îi înţelegeţi pe cei foarte sensibili la duritatea scenelor de tortură fizică şi psihică prezente pe ecran. Vreau să vă întreb direct: cât se regăseşte, din adevărul istoric – pe care sunt sigură că l-aţi documentat extrem de atent- în acest film şi cât e doar artă ?
– Din nefericire, procentul de realitate este foarte mare, peste 80 la sută. Întâmplările cele mai multe sunt inspirate din fapte reale! Aceste întâmplări reale fac parte din viaţa unor personaje diferite şi multe dintre ele s-au petrecut în locuri diferite. Toate acestea adunate la un loc crează povestea de ficţiune a lui Tase Caraman (n.n. – un tânăr compozitor, proaspăt logodit, care ajunge în iadul reeducării din închisoarea Pitești. Prin credință, Tase Caraman supraviețuiește torturilor și, după ce scapă cu viață, compune cântecul „Odă lui Dumnezeu”).
– Titlul pe care l-aţi dat filmului- care mi s-a părut de la început interesant, am aflat că e de fapt un vers dintr-o poezie pe care aţi scris-o, numind-o şi pe aceea interesant :”Arta destinului”. Cum aţi defini, în doar trei cuvinte, arta propriului dumneavoastră destin ca om, iar apoi în alte trei cuvinte – destinul artistic ?
– Pentru destinul ca om – familie, poezie, prietenie, pentru cel ca artist- independent, regizor, poet.
– Vă mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult apariţia în film, în răstimpuri, a metaforei câmpului plin cu maci roşii şi că, în acelaşi timp, mi s-a părut cel puţin interesantă inserarea unor scene răsturnate. Cred că şi alţi spectatori ar fi interesaţi să afle ce semnificaţii aţi dat dumneavoastră acestor două planuri de abordare regizorală.
– Încercam să găsesc un colţ de Rai al personajului şi din copilăriei am crezut că un câmp cu maci e un colţ de Rai şi la asta se adaugă toate conotaţiile şi simbolurile care ţin şi de culoare. Evident că acel Rai devine răsturnat în puşcărie, unde toate valorile sunt răsturnate şi totul este inversat.Chiar şi Poruncile Domnului …
– Cum aţi ales actorii şi cum aţi simţit că s-au alăturat ei viziunii, aşteptărilor, curajului domniei voastre ?
– Pentru rolurile principale am organizat un casting la probele căruia au venit cei selectaţi după depunerea CV-urilor. Constantin Cotimanis a fost ales dinainte de a scrie scenariul.Am scris ştiind că el îl va interpreta pe şeful puşcăriei, Ciumău. Au fost alături de mine actori de marcă precum Ion Dichiseanu şi Cezara Dafinescu, Constantin Cotimanis, Victoria Cociaş. Toţi tinerii s-au integrat perfect în atmosfera puşcăriei din Jilava şi au făcut roluri pe măsura aşteptărilor mele.Niciunul nu m-a dezamăgit.
– Sigur aţi aşteptat momentul întâlnirii cu publicul. Sunt în plină desfăşurare asemenea întâlniri. Cum le resimţiţi? Este deja ceva care vă bucură? Există ceva care vă dezamăgeşte ?
– Dacă este ceva care ce mi-a depăşit aşteptările- şi în general am aşteptări foarte mari de la proiectele mele- e reacţia extraordinară a publicului, indiferent de oraş şi de categoria din care face parte. Ştiam că va fi un impact major, dar reacţia oamenilor după ce au văzut filmul e una răscolitoare şi emoţionantă de fiecare dată.
– V-a surprins, în vreun fel, ideea lansată la Ploieşti de a propune, comisiei care face selecţia, includerea filmului „Între chin şi amin” între cele care pot fi luate în calcul să constituie nominalizarea României pentru acordarea, în 2021, a Premiului Oscar ?
– M-a surprins entuziasmul cu care s-a făcut această propunere. A fost spus acest lucru public chiar pe scenă, la Miercurea Ciuc, de un supravieţuitor de la Piteşti şi mulţi dintre spectatorii care au văzut filmul. Din păcate, nominalizarea o face un juriu alcătuit din patru persoane care e posibil să nu vibreze la aceleaşi valori cu cei care îşi doresc asta. Dar cine ştie ? Asta chiar ar fi o surpriză având în vedere faptul că e vorba despre un film independent şi un subiect care nu au primit finanţare niciodată de la CNC, finanţare care se acordă tot de către un juriu, numit tot de către CNC.
– Despre vizitatorul dintr-o expoziţie de pictură se spune că vede într-un tablou sau altul ceea ce este pregătit să vadă. Dumneavoastră ce aţi vrea să vadă şi mai ales să înţeleagă spectatorii filmului „Între chin şi amin”?
– După ce am trecut prin aproape 50 de oraşe şi comune şi peste 20000 de oameni au văzut filmul, după ce am purtat foarte multe discuţii cu mulţi dintre spectatori, pot spune că au înţeles ceea ce filmul propune: aflarea unui adevăr dureros din istoria recentă a României spus într-un film plin de emoţie şi durere care a fost făcut independent, dar cu pasiune şi iubire în memoria celor care au pătimit în puşcăriile comuniste. Aş adăuga faptul că mulţi dintre spectatori apreciază calitatea imaginii, a sunetului, a interpretării actorilor, a muzicii şi a machiajului. Nu mai spun că foarte mulţi spectatori ne-au spus că pentru ei e cel mai bun film românesc din ultimii 20-30 de ani.
– Ce întrebare nu vi s-a pus încă despre acest film şi aţi aşteptat-o? Vă rog să consideraţi că tocmai v-am adresat-o…
– Cum a posibil ca după 30 de ani de la căderea comunismului să nu se facă niciun film cu finanţare de la CNC despre Piteşti sau alte locuri de coşmar din gulagul românesc ?!
– Lăsăm deschisă întrebarea şi sper ca într-o zi să-i aflăm răspunsul… Vă mulţumesc pentru interviul acordat…
