Dându-şi la o parte măştile, actorii au coborât printre… ziarişti, colaboratori şi sponsori
Nicoleta Dumitrescu
Împlinirea a şapte decenii de activitate a Teatrului “Toma Caragiu” Ploieşti a fost marcată, ieri, într-un mod cu totul inedit. Alături de directorul lor, Mihaela Rus, o parte dintre actori, dar şi regizori, au coborât de pe scenă şi s-au reunit în foaier, manifestarea fiind gândită “ca o altfel de întâlnire”, de suflet, alături de ziariști, colaboratori şi sponsori. Astfel, actori şi invitaţi reuniţi pe scaune aşezate în cerc – în mijlocul cărora puteau fi văzute afişele unora dintre spectacolele teatrului, scoase în evidenţă şi de două superbe aranjamente din trandafiri – au fost, deopotrivă, martori la punerea în scenă a unei altfel de piese, cu frânturi din propriile vieţi ale artişti. Pentru că, fără să fie reflectoare ori să se ridice cortina, fiecare dintre actorii prezenţi a ţinut să mărturisească – o parte dintre ei cu vădită emoţie – cum au devenit parte din “marea familie” a teatrului ploieştean. Astfel, dacă unii dintre actorii cu “state mai vechi” au spus că întâlnirea cu teatrul a fost de pe vremea când elevii talentaţi “erau racolaţi din şcoli” ori că s-au descălţat pe scenă când au avut proba de concurs, doar la gândul că acolo jucase, cu ani în urmă, şi cel care a dat numele teatrului ploieştean – Toma Caragiu, una dintre cele mai tinere actriţe a mărturisit că a ajuns să fie angajată după ce a verificat că se caută actori în Prahova, şi asta în urma unui telefon primit de la o prietenă care… visase că este un loc liber la teatrul din Ploieşti. “Viaţa în teatru este frumoasă. Suntem ca o mare familie. Ne tachinăm, glumim unii pe seama altora… Stăm la repetiţii până târziu, dormim în cabine şi mâncăm împreună covrigi şi salam. Sunt colegi cu noi nu doar actorii, ci şi cei din spatele scenei, pe care îi apucă uneori miezul nopţii stând alături de noi. (…) “Avem nişte cabinieri ieşiţi din comun. Nu e lucru pe care să-l ceri şi pe care ei să nu-l aibă. (…) Relaţiile dintre noi sunt speciale. Nu de puţine ori ţi se face dor de oamenii cu care ai fost pe scenă şi acum nu mai sunt, de acei oameni cu care ai transpirat pe scenă, ai răbdat de foame făcând repetiţii. Actorii sunt o pietricică, un şurub din acest teatru. (…) Nu e rol din care să nu mănânci din tine, efectiv. Îl trăieşti. A fi actor este mai mult decât o meserie. Tot ceea ce facem facem pentru cei din faţa scenei. Iar asta este minunat. (…) Nu ştiu dacă teatrul este sau nu prima mea familie”, sunt doar câteva dintre mărturisile , la scenă deschisă, ale unora dintre actorii ploieşteni care au dorit astfel să arate ce simte actorul şi după ce se lasă cortina, iar în sala de spectacole se face linişte. De departe, însă, aşa cum au mai precizat actorii, cel mai mare cadou primit de la ploieşteni, în anul în care instituţia marchează 70 de ani de activitate, este sala plină, iar faptul că, în ultima perioadă, majoritatea spectacolelor se ţin cu casa închisă este încă o dovadă că munca lor şi-a atins scopul.
