Luiza Rădulescu Pintilie
O ninsoare fugară a deschis drum, chiar din prima zi a lui decembrie, Sărbătorilor de Iarnă… Sărbători şi aşa uitate, întregul an, în toţi stâlpii oraşelor, stinse doar din motive de economie la factură şi programate la reaprindere, la întrecere, chiar în aceste zile ! Până şi prin comune stelele de pe cer au avut concurenţă, fie primăvară, fie vară sau toamnă, şi în stelele colorate rămase agăţate pe marginea drumurilor – mai ales pe acelea înscrise în adresele oficiale ale vreunor notabilităţi locale- iar acum îşi aprind, zorite, „flacăra”… Şi mai grăbite, marile magazine ne-au derutat de pe la început de noiembrie cu oferta de… Crăciun, ticsind până la refuz rafturile şi aglomerându-ne gândurile, încet-încet, cu… febra cadourilor sclipitoare şi scumpe, cu frustrarea de a nu avea timp şi destui bani pentru mese mai mult decât îmbelşugate şi cu păcatul invidiei către portofele mai avute !
Acoperind aproape total înţelepciunea de a accepta că, în rostul şi în profunzimea lor, sărbătorile înseamnă de fapt bucuria de a fi împreună cu cei dragi şi, de ce nu, chiar şi cu noi înşine, pierduţii de fiecare zi ce suntem sub tăvălugul şi stresul copleşitor, amânând la nesfârşit dacă nu să ne oprim măcar să ne încetinim cumva din fuga cotidiană !
Şi întunecându-ne înţelegerea că nu avem, dintr-o dată, niciunul dintre noi, nici de Crăciun, nici de Revelion, nici de Sfântul Ion o gură în plus şi că nici nu e cazul să ne aprovizionăm de parcă chiar ar veni sfârşitul lumii, amărându-ne că ne-am mai trebui încă un munte de bani ca să fim cu adevărat fericiţi !
Şi la fel pe aceea de a renunţa la darurile luate aproape la întâmplare şi adesea pe cât nu fac, eventual doar pentru că sunt de firmă ori pentru că am obosind căutând şi iar căutând, abandonând, până la urmă, într-un gest intrat în rutina convingerii că aşa se cade, adevărata bucurie de a dărui şi pe aceea de a primi, fără a pune cel mai mare preţ pe… preţul măsurat în bani, ci pe semnificaţia a ceea ce dăruim. Fiindcă, oricât de mic ar fi şi oricât de puţin ar costa, cu siguranţă valorează infinit mai mult când înseamnă ceva, când spune ceva celui care îl primeşte, când îi împlineşte un vis, când e cumpărat cu sufletul şi dăruit la fel. Bucuria copilului care a scris într-o scrisoare către Moş Crăciun că vrea câte o pereche de mănuşi şi câte o căciuliţă pentru frăţiorii mai mici ca să poată ieşi din casă în zilele geroase e cel puţin la fel de mare cu aceea a copilului care vrea ultimul tip de smartphone ori nici nu ştie ce să mai vrea, fiindcă de fapt nu trebuie să vină Crăciunul ca să aibă tot ce-şi doreşte!
Ba, aş îndrăzni să spun că în mintea şi în sufletul copilului care primeşte perechea de mănuşi călduroase visată e aproape o minune când dorinţa de a nu mai tremura de frig devine în sfârşit împlinită !Iar în locul mănuşilor , într-un dureros excerciţiu de sinceritate, puneţi, vă rog, acum când urcă şi tot urcă gradele… febrei cumpărăturilor, şi alte… minuni visate uneori foarte aproape de noi – în acelaşi sat, pe aceea scară de bloc: un cozonac, o portocală, o păpuşă mititică, o pereche de cizmuliţe din cauciuc şi, mai ales, o… pâine. Da, o pâine pentru fetiţa care i-a spus într-o dimineaţă bunicii care o creşte dintr-o pensioară de văduvă că a visat frumos: mânca pe săturate pâine cu margarină albă, albă ca zăpada…
Şi câte am mai avea de învăţat despre valoarea adevărată a sărbătorilor şi a gestului de a dărui şi de la copiii care, ştiind că părinţii nu le pot cumpăra nici bicicleta, nici laptopul, nici telefonul, nici blugii la care visează le cer, cu ultima speranţă, de la Moş Crăciun !Încât nici nu ar mai trebui să ne temem de răspunsul la întrebarea dacă există totuşi Moş Crăciun, încurcându-ne în fel şi fel de răspunsuri, cum n-ar trebui să ne speriem nici la gândul că l-am putea transforma într-unul mult prea sărac! Şi într-un caz şi în altul răspunsul poate fi mai simplu decât ne aşteptăm: acela de a le spune copiilor, mai mici ori mai mari, după puterea lor de înţelegere, că sărbătorile înseamnă în primul rând bucuria de a fi împreună , de a păstra tradiţii şi credinţe- şi nu neapărat doar religioase- ale familiei, de a găsi Crăciunul în mirosul de cozonac, ori în cel de scorţişoară, în colindele cântate la ferestre ori de toţi cei ai casei şi abia apoi aceea de a găsi cadouri sub brad. Spiritul Crăciunului nu vine nici din zarva cu care aşteptăm şi petrecem sărbătoarea, epuizaţi trupeşte şi sufleteşte de alergătură, de aşteptări lipsite de noimă şi dezamăgiri pe măsură, nu stă nici la mesele încărcate regeşte, nici în strălucirea podoabelor pomului înalt până la tavan, nici în scumpetea darurilor date ori primite… Spiritul şi rostul lui vin abia din măsura cu care adăugăm tuturor acestora şi un plus de înţelegere, de iubire, de tihnă, de generozitate, de firesc, de sfinţenie, de simplitate şi de împăcare, îndreptate către cei din jur şi deopotrivă şi către noi înşine. Noi, cei cărora ne promitem solemn, de fiecare dată, că anul viitor o să fie altfel, că nu o să mai exagerăm nici într-un sens nici în celălalt, încât, aproape lipsiţi de vlagă, abia aşteptăm să treacă sărbătorile… Noi, cei care uităm prea repede toate acestea de cum se aprind primele luminiţe în stâlpii de pe drum şi curg, de dimineaţa până seara, reclamele despre sărbători de poveste… Ba da, Moş Crăciun există şi trebuie să continue să existe cu toată bunătatea, înţelepciunea, sfinţenia şi magia lui, venite de atâta şi atâta vreme, prin timp, până la noi ! „Steaua prinde să lucească/ peste ieslea-mpărătească/ şi din nou trei magi /varsă din desagi/ aur şi tămâie. /Îngerii de sus/ magilor le-au pus /cerul sub călcâie. (…) Lumea-n cântec se deşteaptă,/pe Mesia Îl aşteaptă./Zâmbete cereşti /intră pe fereşti,/vin în orice casă /şi în orice gând /arde tremurând /câte-o stea sfioasă.” Şi, din fericire, avem încă timp să ne pregătim să deschidem ceva mai larg ferestrele caselor şi pe cele sufleteşti în aşteptarea luminilor cereşti şi ale sfioaselor stele!
