Nicoleta Dumitrescu
România marchează trei decenii de la revoluţie într-un sfârşit de an nefiresc de cald, aducând aminte de istoricul decembrie 1989 când, la fel, însăşi vremea de afară prevestea o schimbare fără să se ştie însă şi despre ce anume va fi vorba.
S-a văzut însă că acum 30 de ani a fost o revoluţie a schimbării totale, când, odată cu epoca de tristă amintire – comunismul – au căzut şi zidurile care încorsetau libertatea de exprimare, cea de mişcare peste graniţele ţării, inclusiv posibilitatea de a gândi, cu voce tare, despre tot şi toate care se întâmplau.
La şedinţa festivă dedicată evenimentelor din 1989, organizată la începutul acestei săptămâni în Parlament, unul dintre liderii politici spunea că dacă libertatea obţinută în acel decembrie nu se materializează şi în bunăstare, demnitate şi civilizaţie, atunci celebra revoluţie rămâne… neterminată, mai ales în situaţia în care, şi după 30 de ani de la producerea ei, termenul “aşa-i la noi” rămâne, în continuare, un lait motiv al cotidianului! În contextul în care libertatea de a alege cum să trăim şi cum să ne construim fiecare destinul s-a transformat într-un fel de ruletă unde se trişează pentru că se ştie că persoanele din jur ştiu când şi la cine să închidă ochii, se pare însă că ultimii 30 de ani sunt priviţi cu totul altfel, de la persoană la persoană.
Cei care au prins şi anii de dinainte de 1989 şi cei de după pot face cu uşurinţă diferenţa între cele două epoci. Libertatea şi democraţia, însă, au făcut, mai ales în ultimii ani, destul de multe victime, şi asta din cauza faptului că realitatea a făcut în aşa fel încât tocmai datorită acestor privilegii să fie în câştig doar anumitor persoane, în mod special cele care au avut şi au o foarte mare tangenţă cu politica. Iar graţie politicii, la conducerea ministerelor s-au perindat o sumedenie de miniştri care au avut ca primă grijă să schimbe din mers mai ales ceea ce s-a considerat acum, după 30 de ani, că de fapt este calea de mers înainte, dovadă în acest sens fiind mai ales revoluţiile înregistrate la nivelul Ministerului Educaţiei.
Pe de altă parte, tot privind în urmă la cei 30 de ani scurşi de la revoluţie, sunt destule proiecte începute şi neterminate, în ciuda promisiunilor lansate o dată la patru ani, cel mai bun exemplu fiind autostrăzile care au rămas doar la faza de desene pe hârtie. Dar, pe lista “promis nu făcut” se mai regăsesc şi spitalele, toaletele din şcoli, înlocuirea noroiului cu asfaltul, fabrici, în contextul în care, din lipsa navetiştilor, până şi trenurile au fost trase “pe dreapta”, definitiv, cu atât mai mult cu cât în locul unor renumite uzine, acum se merge doar cu căruţul…de cumpărături!
Astfel, privind în urmă, la ultimele trei decenii, e uşor de observant că sunt destule proiectele care au fost începute dar au rămas neterminate. Şi asta atât din cauza faptului că libertatea de a alege cum să trăim şi cum să ne construim fiecare destinul a fost privită mai ales prin prisma propriului interes, dar şi din cauza faptului că, nu de puţine ori, buna creştere şi buna cuviinţă, devotamentul, obiectivitatea, munca şi conştiinciozitatea au fost puse într-un dureros con de umbră, tupeul şi fluturarea legăturilor de partid ori a unor presupuse prietenii cu “sus-puşi” fiind considerate cele mai importante. De faptul că trebuie să se tragă linie între cele menţionate, pentru că aşa nu se mai poate, s-a vorbit de foarte multe ori, dar, în condiţiile în care tendinţa este să se meargă doar cu jumătăţi de măsură şi modificări de dragul modificării, atunci şi speranţa de revenire la normalitate tinde să întârzie. Mai ales că termenul “aşa-i la noi” rămâne un lait motiv al cotidianului, chiar şi după 30 de ani de la revoluţie!
