Florin Tănăsescu
În fiecare dimineaţă, în drumul meu, îl salut pe Simache. Uneori, când timpul îi permite, mă invită pe soclul său, să mai vorbim despre naţionala de fotbal a României şi despre “Băieţii de pe Strada Pal”.
– Profesore, îţi mai aduci aminte cum m-ai ţinut pe genunchi şi m-ai pus să zic “o-i, Oi !”? Cum am început să ud coada pisicii, speriat de nasul tău?
Profesorul Simache coboară de pe soclu. Evident, nasul îi creşte şi mai mult fiindcă, ştiţi cum sunt făcute statuile; s-arate omul cât mai frumos.
– Mergem din nou la tine, la Apostolache ?!, se autoinvită statuia vie.
Plecăm. Ne urcăm în RATA de “şi jumate”. Mă lasă să stau la geam. O tovarăşă se uită cu reproş spre noi. Simache mă ţine, pentru a doua oară, pe genunchii săi. Nu-mi mai e frică acum. Mi-e teamă doar de aşa zisele vremuri noi.
– O cafea, maestre ? O apă plată ?
– Ciorba de altădată, când trăgeam pe la voi !
Da. Îmi aduc aminte. O ciorbă din care profesorul sorbea de mă speria. Şi cred că mai şi plescăia. Ce obicei urât !
Îi dau profesorului ciorba reîncălzită din urmă cu o jumătate de veac.
– Unde sunt icoanele scuipate?
De întrebarea asta m-am temut. Simache zicea, la vremea aia, alor mei, că vrea să facă un muzeu. Muzeu cu săbii, pistoale şi icoane scuipate ! Ce idei ciudate ! Şi monografia comunei Apostolache. Ambele s-au făcut. Numai că, în numele lui Dumnezeu, atunci nu se găseau icoane scuipate. Azi, da ! Aprind şi lampa cu gaz. Să fie ca pe vremuri. Dau drumul la radio. Aud crainicul spunând: “Azi, florile joacă pe mormântul lui…”. Îl închid.
– Pe-al cui mormânt?, întreabă oaspetele meu.
– Naiba ştie, Profesore ! Probabil pe viitorul nostru.
Simache nu ia în seamă vorbele-mi năroade. Îşi bagă nasul prin bibliotecă. Răsfoieşte cartea lui Ilya Ehrenburg: “Oameni, ani, viaţă”. Apoi ia o alta: “Alte glasuri, alte încăperi”.
– Îl citeşti pe Capote ? Ce găseşti la el ?
– Vremurile care or să vină. Alte cârâituri, alte promisiuni, şi-o caricatură de ţară.
Evident, profesorul se miră şi crede c-am dat în dileală. Răsfoieşte gânditor din nou monografia “File din trecutul comunei Apostolache”.
Lampa cu gaz pâlpâie. În penumbră, Simache pare venit dintr-o altă lume. O lume care a fost cândva şi-a mea.
S-aude cocoşul cântând a treia oară. Zici că se leapădă cineva de ţară…
– E cazul să plec, îmi spune Simache.
– Mai stai, Profesore , să-mi povesteşti despre “o-i, oi” şi despre boi. Eu îţi aduc icoana scuipată a ţării.
– Îmi pare rău. Trebuie să urc înapoi pe soclu.
Rămâne lampa cu gaz, pâlpâind. Plec şi eu. În casa mea, rămân două umbre: a celui care a fost cândva Nicolae Simache şi, cu voia dumneavoastră, a mea.
Merg la serviciu. Trec pe lângă statuia lui Simache, care citeşte din Truman Capote. Profesorul îmi face cu ochiul. E semn că am avut dreptate.
Azi, florile nu joacă. Se ofilesc pe mormântul lui. Şi-al ţării.
“O-i. Oi !”. Boi nu se desparte-n silabe.
