Luiza Rădulescu Pintilie
La intrarea în corpul diplomatic, în anul 1964, prahoveanul Nicolae Rădulescu avea 31 de ani şi aproape tot atâţia ani a onorat apoi misiunile încredinţate, în numele ţării sale, în cele mai diverse colţuri ale lumii, începând din Orientul Mijlociu şi până în fosta Iugoslavie.
Născut pe 6 decembrie 1933 în comuna Dumbrăveşti, de pe Valea Slănicului, s-a stins din viaţă cu puţin înainte de a împlini 86 de ani şi astăzi va fi condus pe cel din urmă drum al vieţii sale pământene. O viaţă în care ca om şi în îndelungata sa carieră diplomatică a păstrat, definitorii, o modestie, o căldură, o apropiere sufletească, o distincţie şi o nobleţe 
apreciate, începând din locul naşterii sale, de aceia din mijlocul cărora s-a ridicat şi până la cei cu care a colaborat, până la cele mai înalte demnităţi în stat, în misiunile sale oficiale din întreaga lume. Extrem de succint, notăm că în anul 1964 intra în Ministerul de Externe al României şi doi ani mai târziu primea cea dintâi misiune ca diplomat, în Orientul Mijlociu şi Orientul Îndepărtat, pentru ca apoi, în perioada 1967-1970 , să-i fie încredinţat un alt mandat diplomatic în Africa Centrală. În 1972 devenea şeful secţiei consulare de la Rabat – capitala Regatului Maroc, iar patru ani mai târziu era tranferat în Tunisia, unde a fost, timp de doi ani, şef de misiune diplomatică. Din 1979 până în 1985 a fost şeful 
misiunii consulare de la Belgrad, în fosta Iugoslavie, încheindu-şi cariera diplomatică în 1990, cu acreditarea din Egipt începută în 1987. Un parcurs diplomatic în care a fost primit, printre alţii, de regele Regatului Maroc, Hassan al II-lea, de preşedintele Tunisiei – Habib Bourguiba, de preşedintele Iosip Broz Tito al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, păstrând apoi relaţii diplomatice cu toţi preşedinţii republicilor desprinse din fosta Iugoslavie – un spaţiu de care s-a simţit legat sufleteşte, 
astfel încât l-au marcat profund distrugerile înregistrate în capitala Belgrad în timpul conflictelor armate de la începutul anilor 1990. De altfel, păstrez în minte amintirea diplomatului ce lăcrima privind la televizor dramaticele încercări prin care treceau locuri pe care le cunoscuse foarte bine, remarcând acelaşi firesc al comportamentului unui înalt demnitar ce mă impresionase şi în alte dăţi când am avut prilejul – nepoată de frate fiindu-i – să-l văd vorbind cu foşti colegi de şcoală ori cu oameni ai satului. Familia mare a „rădăcinilor sale”, de care s-a simţit legat până în ultimele zile de viaţă şi care, la rându-i, l-a preţuit şi l-a înconjurat cu respect şi consideraţie, fiind mândră de un asemenea „fiu al locului”, alăturată familiei sale de „sânge”, copiilor şi nepoţilor pe care, împreună cu soţia sa, Verginica Rădulescu, i-a iubit şi i-a ocrotit cu o admirabilă devoţiune.
