Giorgiana Radu
Răscolim, uneori, printre amintiri, sau mai degrabă ele ne răscolesc pe noi. Și cât de intens este sentimentul acela de a te regăsi, din nou, în timpuri cândva trăite, ce par a se fi petrecut alaltărieri sau chiar azi, acum un ceas–două.
Așa e timpul. Ni se arată infinit, ne păcălește că minutul durează până mâine, iar ce a fost demult s-a petrecut de fapt ieri.
Prin timp călătoresc în fiecare noiembrie. Luna aceasta este reperul existenţei mele.
Dacă ar fi ceva fără de care să nu pot trăi, noiembrie ar fi acela. Și august, desigur. Dar, să mă întorc la amintiri!
– Mami, uite Buburuza, prima mea jucărie.
– Da, e jucăria pe care ţi-am cumpărat-o înainte de a te naște. Îmi amintesc, veneam de la facultate și am zărit-o în vitrina unui magazin. Nu știu ce m-a atras la ea, dar instinctul așa mi-a dictat, să fie prima jucărie din viaţa noastră. Să ai grijă de ea, să o dăruiești primului tău copil.
– Mami, n-am să i-o dau!
E, de departe, cea mai naturală replică.
Bineînţeles că la vârsta de 12 ani nu-ţi poţi imagina că un părinte dăruiește propriului copil totul, chiar mai mult decât prima lui jucărie. Nu insist să-i explic lucruri pe care, sigur, le va învăţa la timpul potrivit.
Ce păcat că timpul nu ne păsuiește mai mult, nu ne permite să zăbovim în anii în care suntem noi, cei adevăraţi, neșlefuiţi. Atunci când ne bucurăm de lucrurile simple, când spunem nu indiferent de situaţie, când visăm fără bariere, când plângem atunci când ne doare.
Pe măsură ce creștem, ne impunem (sau ne sunt impuse) tot felul de bariere. Fericirea capătă alte conotaţii, iar noi devenim alţii, străini de copilul de ieri.
Din fericire există amintirile. Ele mor foarte rar. Dar, atâta timp cât amintirile există, timpul bucuriilor supreme dăinuie, indiferent de metamorfoza noastră. Atâta timp cât Buburuza zburdă în vieţile noastre, suntem fericiţi.
Ce ne putem dori mai mult? Sigur, sănătate!
